Acesta a trăit în cetatea Damascului, născut din părinti iubitori de Dumnezeu și a fost dat, de mic, la învățătură. Deci, a fost luat de Teodor, patriarhul Ierusalimului, și l-a făcut diacon și discipolul său. Iar, adunându-se cel de-al șaselea Sinod a toată lumea (680-681), la Constantinopol sub Constantin Pogonat, împăratul (668-685) Sfântul Andrei, deși numit diacon, a fost trimis de patriarhul său, la Sinod, cu mărturisirea de credință a Bisericii Ierusalimului. Pentru mintea și bunătatea ce avea a fost pus purtător de grijă pentru hrana săracilor Bisericii, iar, peste puțină vreme, a primit și harul arhierei, fiind ales episcop al Cretei.

El a alcătuit și cărți pline de înțelepciune, în care s-a arătat cuvântător iscusit și insuflat de Dumnezeu. Pe lângă celelalte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit și Canonul, cel mare și vrednic de laudă, care se citește în săptămâna a cincea, din Postul mare, și care aduce nu numai pocăință, dar și multă învățătură. Ca arhiereu a înnoit bisericile lui Dumnezeu și a zidit, din temelie, în cinstea Preacuratei, biserica preafrumoasă a Vlahernei. Și, Sfântul Andrei și-a păstorit credincioșii, cu frica lui Dumnezeu, păzind poporul de învățăturile greșite ale ereticilor și fiind tuturor pildă vie de muncă, de viață curată și de bună păstorire. Dar, anii săi n-au fost prea mulți. Mergând, odată, în insula Militene, și-a primit sfârșitul vieții sale, în plină putere lăsând multe scrieri Bisericii lui Dumnezeu.

Întru această zi, Preacuvioasa Marta, mama Sfântului Simion, din Muntele Minunat (sec. IV)

    Cuvioasa Marta petrecea cu tot felul de fapte bune, atât prin sihăstrie, cât și prin primire de străini și prin milostenie și avea multă credință în Maica lui Dumnezeu, care i-a vestit, încă înainte de săvârșirea ei, dulceața veșnicelor bunătăți care o așteptau. Și, mutându-se din cele pământești, s-a arătat celor ce păzeau moaștele ei, făcându-i să se bucure, și zicându-le că a luat mare dar de la Dumnezeu și că se află în lumină și în nespusă bucurie, nu numai pentru rugăciunile fiului ei, Sfântul Simion, din Muntele Minunat, ci și pentru că a suferit, pentru Dumnezeu, multe ispite și necazuri.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul că nu se cade a răsplăti rău, pentru rău, nici a ţine vrajbă

    Să te înveți, frate, a te păzi pe tine însuți de răutățile altora, pentru ca, astfel, pe ale tale mai bine să le socotești. De căderea altuia, să nu râzi, ci, să întinzi mâna celui ce cade jos. Iar, când vei vedea pe vrăjmașul tău în mâinile tale, să nu-l chinuiești pe el, ci, mai mult, să-l miluiești. Pentru că ți se cade ție să cruți pe vrăjmașul tău, atunci când îi vei fi lui stăpân, că, miluindu-l, vei afla tu însuți milă de la Dumnezeu. Sau, dacă și tu, cândva, vei cădea în ispită, apoi cu mare nădejde, vei cere de la Dumnezeu izbăvire, iar, mai mult, milă vei dobândi de la Dânsul.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru episcopii care se nu se îngrijesc de oameni și nici nu-i învață pe ei, spre mântuire

Episcopul, cel ce nu poartă de grijă păstoriților săi, și de a lor mântuire, nu va avea răspuns înaintea lui Dumnezeu, nici izbăvire din răutăți. Pentru că, cel ce a câștigat, de la Dumnezeu, episcopia, cu cât se întalță la o mai înaltă treaptă, cu atât mai mult, decât toți, va fi întrebat nu numai despre învățătură, ci, și de sprijinirea săracilor. Că, precum un stăpân dă arginți slugilor sale, ca să facă neguțătorie și, apoi, pentru toate, îi întreabă pe dânșii, așa și Dumnezeu. Cela ce ne-a încredințat nouă învățătura, caută la roadele învățăturii, acesteia. Că episcopul, sau preotul, cei neiscusiți și fără învățătură, pierzare se fac celor cârmuiți de ei. Și cel ce nu caută, în toate zilele, cum să mângâie pe cei întristați și să hrănească pe cei flămânzi și să izbăvească pe cei asupriți, încât Biserica lui Dumnezeu fără de ocară să o facă, acela, nu este învățător, ci asupritor al ei. Pentru că unul ca acesta, nu spre creșterea Bisericii, ci spre mândria lui, a luat apostolescul scaun. Deci, să nu socotiți, episcopilor și preoților, că, spre hrană și spre băutură, ați luat stăpânirea, că această chemare este mai ostenitoare decât toate, ci, se cade, să vă întăriți, voi, cei ce povățuiți sufletele, și să socotiți a merge, ca la o odihnă, la împlinirea ostenelii acesteia.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre smerita cugetare

    În vederea ispitirii, se arată iscusința celui credincios. Și nu se cade a ne necăji, în vremea ispitei, ci să ne trezim la rugăciuni și la faceri de bine, așa cum, cei ce plutesc pe mare, se trezesc, atunci când  începe furtuna și, mai mult, priveghează și pe Domnul Îl cheamă, după cum este scris la Proorocul Iona: „Corabia era gata să se sfarme. Corăbierii s-au înfricoșat și au strigat fiecare, către dumnezeul său, și au aruncat în mare încărcătura corabiei” (Iona, 1, 4-5). Că aceasta este o pildă, pentru lepădarea grijilor celor pământești. Se cade a defăima toate lucrurile lumești și a ne gândi numai la viața cea veșnică. Iar, când ni se întâmplă nouă vreo ispită, să nu deznădăjduim. Că, vedem pe Proorocul, care, și în pântecele chitului fiind, nu s-a deznădăjduit de a sa mântuire ci, rugându-se, a zis: „Strigat-am, către Domnul, în strâmtorarea mea, și El m-a auzit; din pântecele locuinței morților, către El am strigat, și El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării, și valurile m-au înconjurat.” (Iona, 2,3-4). Că nu întotdeauna este marea liniștită și nu este cu putință a înota, în viața aceasta, de acum, fără de ispită. Iar, dacă vom ține credința Domnului, ca pe o cârmă, ea ne va duce pe noi  la limanul vieții și, lepădând osteneala, ne vom îmbrăca cu viața nestricăcioasă.

Frate, dacă te-ar supără pe tine duhul mâhnirii, să nu te descurajezi, ci, roagă-te Domnului, și-ți va da ție îndelunga-răbdare, și, după rugăciune, șezând, adună-ți gândurile tale și mângâie sufletul tău, ca acela ce a zis: „Pentru ce ești mâhnit, suflete al meu, și pentru ce mă tulburi? Nădăjduiește în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El: mântuirea feței mele este Dumnezeul meu.” (Ps. 41, 67). Și să zici, de ce te descurajezi suflete al meu, oare, totdeauna vom locui noi întru această viață? Auzi pe cel ce zice: „Străin sunt eu la Tine, străin, ca și toți părinții mei.” (Ps. 38, 17). Gândește-te la cei, ce mai înainte,  au locuit în mănăstire, unde trăiești tu acum, și cunoaște și vezi, că, după cum și aceia s-au dus din viața aceasta, așa și noi, cei ce trăim acum, când va voi Domnul, ne vom duce. Că viața drepților, după sfârșit începe. De unde și Proorocul, dorind viața ce va să fie, zice: „În ce chip doreste cerbul, izvoarele apelor, așa Te doreste sufletul meu, pe Tine, Dumnezeule. Când voi veni și mă voi arăta feței Tale, Dumnezeule?” (Ps. 41, 1-2), de vreme ce, ca un răstimp de pregătire, trecător, socoteau Sfinții viața aceasta. Pentru care pricină, într-alt loc, zice: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace.” (Luca, 2,29). Așa și Apostolul poftea ca să se dezlege și să fie împreună cu Hristos. Căruia este slava acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.