Sfânta Ana, după tradiția Bisericii, s-a făcut străbuna Domnului nostru Iisus Hristos după trup și se trăgea din seminția lui Levi, fiică fiind a lui Natan preotul și a Mariei, femeia lui. Natan a păstorit cu puțin înainte de Irod cel Mare și a avut trei fete: Maria, Sovi și Ana. Și a măritat pe Ana, în ținutul Galileei, cu dreptul Ioachim. Și, ea a născut, prin rugăciune, pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Iar Sfânta și Dreapta Ana, a cărei adormire o prăznuim astăzi, după ce a născut pe Fecioara Maria, pe începătoarea mântuirii noastre și Maica Domnului, și a dăruit-o pe ea să fie crescută la templu, ca pe un dar fără de prihană, a trăit cealaltă vreme a vieții sale cu postiri, cu rugăciuni și cu faceri de bine către cei lipsiți și așa s-a dus către Domnul.
Întru această zi, cuvânt despre un diacon, care a căzut în desfrânare și, iarăși, a venit întru a sa rânduială, prin pocăință
Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „De se va întâmpla, din lucrara diavolului, ca cineva să cadă în desfrânare, ce să facă, pentru cei ce s-au smintit?” Și a povestit bătrânul, zicând: „Un diacon era vestit într-o mănăstire a Egiptului. Iar un orășean din cetate, fiind izgonit de dregător, a venit cu toată casa sa, la acea mănăstire. Și, din ispita diavolului, a păcătuit diaconul cu o femeie, din cele ce veniseră cu orășeanul. Și s-a făcut tuturor de rușine, fiindcă s-a cunoscut lucrul. Iară el s-a dus la un bătrân, iubit al său, și i-a povestit lui ceea ce se întâmplase. Și avea bătrânul, în chilia sa, o ascunzătoare, pe care o știa și diaconul. Și l-a rugat pe el diaconul, ca să intre acolo și să se închidă acolo de viu, neștiind nimeni altul despre ceea ce se făcuse, în afară de bătrânul acela. Și s-a învoit bătrânul. Deci, diaconul, intrând în întunericul acela, s-a pocăit cu adevărat, plângând păcatul totdeauna și nimic altceva gustând, fără numai pâine și apă, pe care i le da lui bătrânul, la o anume vreme. Și s-a întamplat atunci ca, de mai mult timp, nu se mai revărsase apa râului, după obicei. Și toți, făcând litanie și rugându-se lui Dumnezeu, cu stăruință, s-a descoperit unuia din Sfinți, că, de nu va veni să se roage cutare diacon, care este ascuns la cutare monah, apa râului nu se va revărsa. Iar acela, primind vestirea, a povestit tuturor cele ce i s-au făcut lui cunoscute de la Dumnezeu. Și, auzind, aceia s-au minunat. Și, venind, l-au scos pe diacon din locul în care era ascuns și l-au silit să se roage. Și, rugându-se, îndată s-a revărsat apa. Și așa, cei care s-au smintit mai înainte, și mulți alții, s-au folosit de pocăința lui și au proslăvit pe Dumnezeu.”
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre cei ce nu se tem de Dumnezeu
Cel ce nu are frică de Dumnezeu întru sine este supus uneltirilor diavolului. Cel ce nu are frică de Dumnezeu întru sine este vinovat de focul cel veșnic. Unul ca acesta glumește, nu se teme, doarme fără de măsură, e plin de trândăvie, de faptele sale nu se îngrijește, casa poftelor se face, toată deșertăciunea lumească se arată întru el, pentru că nu se teme de venirea Domnului. Unul ca acesta iubește patima, de odihnă se bucură, de chinuire fuge, smerenia o urăște, mândria îl bucură. Deci, când va veni Domnul și-l va afla pe el nepregătit și bucurându-se de toate cele lumești, îl va tăia pe el în două și-l va trimite întru întunericul cel mai din afară. Și cine nu-l va plânge pe unul ca acela? Iar pe noi să ne păzească Domnul de un rău ca acesta și să ne îndrepteze la calea de mântuire.
Întru această zi cuvânt din Pateric
S-a suit, odată, ava Daniil, cel de la Schit, cu ucenicul sau, în Tebaida de Sus, la pomenirea lui ava Apolos. Și au ieșit ucenicii în întâmpinarea lui, ca la șapte stadii. Și erau, ca la cinci mii, cei care se adunaseră. Și puteai să îi vezi întinși pe nisip, ca o rânduială de îngeri, care, cu frică, primesc pe Hristos. Că unii își așterneau hainele lor pe calea, înaintea lui, iar alții, pământul cu lacrimi îl udau. Și, ieșind arhimandritul, s-a închinat de șapte ori înaintea feței bătrânului. Și, sărutându-se între dânșii, s-au așezat. Și s-au rugat frații, să audă cuvânt de la dânsul, că nu se grăbea să vorbească cuiva. Deci, după ce au stat în afara chinoviei, pe nisip, că nu-i încăpea biserica, a zis ava Daniil, ucenicul său, să scrie: „De voiți să vă mântuiți, iubiți neagoniseala și tăcerea. Că, de aceste două fapte bune, atârnă toată viața călugărilor.” Și ucenicul lui a dat unuia dintre frați scrisoarea și a tălmăcit-o în limba egipteană. Și, după ce s-a citit părinților, au plâns toți și au petrecut pe bătrân.
Și, venind la Ermupoli, a zis ucenicului său: „Du-te, bate în poarta mănăstirii aceleia și spune că sunt aici.” Că era acolo o mănăstire de femei, care se numea a lui ava Eremia, în care locuiau ca la trei sute de surori. Și s-a dus ucenicul și a bătut. Și i-a zis lui portărița, cu glas subțire: „Să te mântuiești, bine ai venit, ce poruncești?” El i-a răspuns: „Cheam-o pe maica arhimandrită, că vreau să-i vorbesc.” Iar ea a zis: „Maica noastră nu vede pe nimeni, niciodată, dar spune-mi ce poruncești și-i voi spune eu.” Iar el a zis: „Spune-i că un călugăr vrea să-i vorbească.” Iar ea, mergând, i-a spus, și egumena, venind, l-a întrebat: „Ce poruncești?” Și a răspuns fratele: „Vă rog să mă lăsați să dorm aici, cu un bătrân, că este seară, ca nu cumva să ne mănânce fiarele,” Și, iarăși a zis maica: „Mai de folos vă este vouă să fiți mâncați de fiarele cele din afară, iar nu de cele dinlăuntru, căci, aici, niciodată, bărbat nu a intrat.” Atunci, fratele a spus: „El este ava Daniil, cel de la Schit.” Iar ea, auzind, a deschis porțile și a ieșit, alergând împreună cu tot soborul și broboadele lor le-au așternut, de la poartă, până jos, unde era bătrânul, îngenunchind la picioarele lui și sărutând urmele picioarele lui. Și, intrând ei înlăuntrul mănăstirii, a adus stareța un vas și l-a umplut cu apă călduță și cu buruieni și a rânduit pe surori în două cete și a spălat, însăși, ea picioarele bătrânului și ale ucenicului lui și, luând un pahar, turna apă, din vas, peste capetele surorilor. Și putea să le vada cineva pe toate, ca pe niște pietre neclintite, fără de grai. Că numai prin semne se făcea răspunsul lor. A zis, dar, bătrânul, egumenei: „Numai față de noi aveți evlavie sau așa sunt surorile totdeauna?” Iar ea a răspuns: „Totdeauna sunt așa, roabele tale, stăpâne, dar roagă-te pentru dânsele.”
Iar una dintre surori zăcea în mijlocul curții, dormind, ruptă și zdrențuroasă. Și a zis bătrânul: „Cine este aceasta, care doarme?” Și i-a răspuns, una din surori: „Este bețivă și nu știm ce să-i facem. Că, și să o scoatem din mănăstire, ne temem de osândă și de o vom lăsa, smintește surorile.” Atunci, a zis bătrânul ucenicului său: „Ia vasul și aruncă apă peste ea”. Iar acesta, făcând așa, s-a sculat sora ca dintr-o beție. Deci, a zis stareța: „Stăpâne, totdeauna așa este.” Și, luând pe bătrân, au intrat în trapeză și au făcut cină, zicand: „Binecuvântează pe roabele tale, ca să guste înaintea ta.” Iar el le-a binecuvântat. Și numai ea și cea a doua după dânsa, au stat cu ei. Și bătrânului i-au pus un vas, în care erau verdețuri muiate și crude și curmale și apă, iar ucenicului linte caldă și puțină pâine și vin amestecat cu apă. Iar surorilor li s-au pus bucate multe: pește și vin, din destul, și au mâncat foarte bine și nimeni n-a vorbit. Iar, după ce s-au ridicat ei de la masă, a zis bătrânul egumenei: „Ce înseamnă ceea ce ai făcut? Că noi trebuia să mâncăm bine, și voi ați mâncat cele bune.” I-a răspuns lui aceea: „Tu călugăr ești și hrană de călugăr ți-am pus. Și ucenicul tău, ucenic de călugar este, și hrană de ucenic i-am pus. Iar noi, începătoare suntem, și hrană de începătoare am mâncat.” Și i-a zis ei bătrânul: „Pomenită fie dragostea ta; cu adevărat ne-am folosit.”
Și mergând ei să se odihnească, a zis bătrânul, ucenicului său: „Du-te de vezi unde doarme bețiva aceea, care zăcea în mijlocul curții.” Și s-a dus și a văzut-o și a venit și i-a spus lui. Iar bătrânul a zis: „Priveghează cu mine, în noaptea aceasta.” Și, după ce au adormit toate surorile a luat bătrânul pe ucenicul său și s-au dus să vadă pe bețivă, care se deșteptase și își întinsese mâinile sale spre cer și lacrimile ei, ca pârâul erau și metaniile le făcea până la pământ și când simțea că se apropie vreo soră, se arunca jos, prefăcându-se că doarme. Deci, a zis bătrânul, ucenicului său: „Cheam-o pe egumenă, încetișor.” Și, mergând a chemat-o pe ea și pe cea de a doua, după dânsa. Și, toată noaptea au privit cele ce se făceau. Iar egumena plângea, zicând: „O, câte rele i-am făcut ei.” Și, după ce a lovit în toacă, s-a făcut zvon pentru dânsa, între surori. Și a cunoscut ea ce se întâmplă și s-a dus binișor acolo, unde dormea bătrânul și i-a luat toiagul și pieptarul și deschizând ușa mănăstirii, a scris un bilet, pe care l-a pus pe încuietoarea ușii, scriind: „Rugați-vă și mă iertați de orice v-am făcut și v-am greșit.” Și nevăzută s-a făcut. După ce s-a făcut ziuă, au căutat-o și n-au mai găsit-o. Și s-au dus la poartă, găsind ușa deschisă și biletul pe ea. Și s-a făcut plângere mare în mănăstire și a zis bătrânul: „Eu, pentru dânsa am venit aici, că acest fel de oameni sunt iubiți de Dumnezeu.” Și, toate surorile au mărturisit bătrânului cele ce i-au făcut ei. Și, rugându-se bătrânul pentru surori, s-a dus fiecare la chilia sa, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu, Celuia ce știe, numai el, câți robi ascunși are. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
.
