Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt și a trăit pe la anii 350-400. La început a petrecut, o vreme, într-o mănăstire cu viața de obște, din părțile Tebaidei, mănăstire ce se află în pustia numită Ermopole. Chemat, însă, la viața pustnicească după pilda Sfântului Ilie și a Sfântului Ioan Botezătorul, a ieșit din viața de obște și a locuit în pustie, nevăzând față de om, vreme de șaizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, cea mai adâncă, dorind să cunoască și să scrie viața celor mai mari bărbați ai pustiei. Și, umblând el șaptesprezece zile prin pustie și ajungând la locul unde era Sfântul Onufrie, a mers Pafnutie la el și l-a rugat să-i spună numele său și toată petrecerea vieții sale. Cunoscând, deci, Pafnutie toate acestea, din însăși gura sihastrului, a povestit, mai pe urmă, monahilor dornici de pustnicie, nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci și despre alți cuvioși, pe care i-a aflat el, umblând prin pustie.

Că, în viața de obște, zicea ava Onufrie, trăim laolaltă și unul este altuia pildă, îndemn și sprijin la nevoie, acolo săvârșim împreună cântarea bisericii, iar de flămânzim, găsim pâinea făcută și de însetoșăm, avem apă din belșug. De se întâmplă unuia a se îmbolnăvi, frații ceilalți îl mângâie și-l îngrijesc și toți slujim, unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce pătimim în pustie, suntem lipsiți de toate acestea. Căci cine să-l mângâie, de i se întâmplă vreo mâhnire? La boală, cine să-i poarte de grijă și să-i slujească? Iar de-l vor încerca ispite și îndoieli, cine să-l povățuiască? Și de va flămânzi, unde va afla hrană? Și de va înseta, unde va găsi izvor? Pentru aceea, fără de asemănare este osteneala acestora, care trăiesc singuratici în pustie. Dar s-a aprins în sufletul meu, zise Onufrie, dorința neclintită de a merge în pustie și de a duce acolo o asemenea viață, plină de lipsuri și de grele osteneli pentru Hristos. Și, luându-mi puțină pâine, pentru patru zile, și după îndelungată cale, am văzut o peșteră. M-am apropiat și am zis la ușă: „Binecuvântează, părinte.” Și a ieșit un bătrân cu chip sfințit. Am făcut metanie, iar el m-a îmbrățișat cu dragoste. Iar, după câteva zile, mi-a zis: „Scoală-te, fiule, să te duc în altă peșteră, ca într-însa să viețuiești singur.” Și aici, în acest loc, viețuiesc de șaiezeci de ani.

Iar singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo el a găsit pacea inimii și acele bucurii, rupte din bucuria cerească. Nemulțumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el făcea rugăciuni fierbinți pentru Biserică și pentru necazurile oamenilor din lume. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Și a murit chiar atunci când Pafnutie era acolo. Deci, l-a îngropat Pafnutie la locul acela și, îndată, a văzut prăbușindu-se coliba, uscându-se smochinul, și secând apa izvorului.

Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului nostru Petru, cel ce s-a pustnicit în Sfântul Munte al Atonului (†734)

    Acest fericit a fost de neam grec, cu rânduiala ostaș. Și, luptându-se în război cu turcii, a fost biruit, prins viu și dus în temnița din Samara, ferecat cu grele lanțuri. Și, scăpând el, prin mijlocirea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, tot prin a lui povățuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a îmbrăcat în schima îngerească. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu de-adinsul, ca să fie povățuit la un loc liniștit, spre a petrece acolo rămățița vieții sale, cu liniștea cea desăvârșită, precum se făgăduise Domnului. Deci, într-una din nopți, a văzut fericitul pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu și pe dumnezeiescul Nicolae, în urma ei, adeseori rugând-o și zicând: „Unde poruncești Stăpână, ca să-și petreacă robul tău, Petru, rămășița vieții, precum a făgăduit?” Deci, Apărătoarea lumii a răspuns: „În Muntele Atonului îmi este plăcut să rămână el, căci, pe acest munte l-am ales, spre moștenirea mea, și pe cei ce trăiesc acolo îi voi ocroti.” Deci, deșteptându-se, Cuviosul a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae. Pentru care s-a dus el în Sfântul Munte al Atonului și, cercetând toate cele de acolo, a aflat o peșteră întunecoasă, plină de târâtoare veninoase, pe care, numai cu rugăciunea, le-a izgonit de acolo. Și a petrecut în ea, ca un om fără de trup, neavând cu sine nimic, decât hainele cu care era îmbrăcat. Dar, cu vremea, și acestea stricându-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la început, erau ierburile, care odrăsleau în preajma peșterii și ghinda. Mai în urmă, însă, prin folosința Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, aducându-i-se aceasta de către îngeri, la patruzeci de zile. Deci, fericitul cu această netrupească petrecere, viețuind pe pământ cincizeci și trei de ani și multe ispite suferind de la urâtorul de bine, satana, s-a mutat către Domnul. Pe acesta, un oarecare vânător, aflându-l viu încă, dar aproape de sfârșit, a luat cinstitele sale moaște, după adormirea sa, și, povățuit de Dumnezeu, le-a adus la mânăstirea numită a lui Clement și acolo a așezat această comoară. De aici, luându-le niște monahi și urcându-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat din preajma Traciei, numit Ficoman, și acolo, a rămas aceasta mare și neprețuită comoară, fiind bine primită și cinstită, și de episcopi și de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credință se apropie de ele.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre viaţa lumii acesteia

    Viața lumii acesteia este plină de multe griji și de suspinuri și nici unui om nu-i este fără de necaz, ci, plină este de înșelăciune și de toată răutatea. Cei ce, adică, nu-s însoțiți cu nunta, se luptă cu poftele cele spurcate, iar cei însoțiți, multă neînțelegere au pentru trebuințele caselor și, după nașterea de copii, vine grija de a-i hrăni pe ei, grija de a păzi credința în căsnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecătorii. Și fiecare zi, venind își aduce a sa întunecare. Începând de la cel ce poartă porfiră și coroană până la cel ce poartă zdrențe de pânză, socotim grijile, ziua și noaptea, cu care și în somn ne amăgesc dracii. Că omeneștile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai că, întru aceasta te îneci pe uscat. Unul, adică, are destul pământ ca să are, altul, căruia nu i s-a dat, vrea să ia, iar altul, pe cât a luat, se întărește, să nu dea. Încă, unii, și la camătă sunt nesățioși, iar alții, și de avuția cea adevărată se lipsesc. Iarăși, cei ce n-au nimic, se supără pe ei înșiși, iar cei ce au mai mult, decât nevoia lor, se ceartă. Săracul cel ce nu are, este ocărât, iar celuia ce are, i se întind curse. Cei ce sunt în dregătorii, se înalță, adeseori se sfădesc și se bat între ei, cu nesăturare jefuiesc și din greu se ostenesc. Minciuna s-a preaînălțat, dragostea a fugit, adevărul a părăsit pământul, fățarnicii și clevetitorii sunt cinstiți și vameșii stăpânesc cetățile. Deci, acestea toate adunându-se, Proorocul le zicea: „În deșert se tulbură tot ce viețuiește cu nedreptate.” Drept aceea, fraților, să ne îngrijim de a noastră mântuire și milostiv spre noi să facem pe Dumnezeu, prin fapte bune.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,
despre luarea aminte de sine

    Doi oameni călătoreau la o cetate, care era departe, ca la treizeci de stadii. Și, după ce au făcut ei două sau trei stadii, au aflat pe cale un loc, întru care era pădure de copaci deși, care umbreau, și pâraie de ape. Și multă veselie era în locul acela. Iar ei, văzând acestea, unul a trecut în fugă prin locul acela, silindu-se să ajungă în cetate, ca să o vadă, iar celălalt, întorcându-se, lua aminte la frumusețea locului și a rămas în urmă. Apoi, vrând el să iasă din umbra copacilor, s-a temut de arșiță și, pe când zăbovea în locul acela, veselindu-se, a ieșit din acea pădure o fiară care, apucându-l pe el, l-a tras în vizuina sa. Iar cel dintâi, nelenevindu-se și nici îndeletnicindu-se cu frumusețea copacilor și a locului, a ajuns la cetate. Iar, deslegarea acestei pilde, este aceasta: Acei doi oameni sunt cei ce au început a călători și a se nevoi pe calea evlaviei. Iar vrăjmașul, vrând să-i opreasca din drum, îi sătura pe ei cu pofte dracești, de slavă deșartă, de iubire de arginți, de mândrie și de câte sunt asemenea acestora. Și cel ce s-a silit a lua plata chemării celei de Sus, de la Hristos, acesta nu s-a poticnit. Iar cel ce s-a îndeletnicit cu frumusețea copacilor și a locului, acesta este cel care și-a abătut mintea sa, de la cele ce nu se văd, către cele ce se văd. Arșita este osteneala faptelor bune, iar zăbava lui, în locul acela, și răpirea lui de către o fiară, este zăbava gândului în pofta celor pământești, poftă care, ieșind ca o fiară cumplită, naște păcatul, ce îl apucă pe el, după cum stă scris: „Pofta, zămislind, naște păcatul, iar păcatul săvârșindu-se, naște moartea” (Iacov 1,15).

Drept aceea, iubiților, să fugim de poftele cele lumești, ca nu cumva să ne facem, iarăși, robi ai păcatelor. Că zice Mântuitorul: „Amin, zic vouă, tot cela ce face păcatul, rob este al păcatului” (Ioan, 8, 34). Deci, să slujim cu bună plăcere lui Dumnezeu. Celui ce ne-a slobozit pe noi și să nu ne amăgim de patimile stricăciunii, nici să luăm aminte la înfățișarea împodobirii, a culionului, a brâului sau a paramanului, celui lucrat cu iscusință ci, pe cele smerite și fără de slavă deșartă, să le căutăm, precum se cuvine Sfinților. Că necuviincios lucru este, ca cei ce au supus pe cele mari să fie biruiți de cele de nimic. Și de-a pururi să ne sârguim, ca omul nostru cel dinlăuntru, să fie bine plăcut,  Celui ce cearcă inimile, iar pe cele nefolositoare să le defăimăm. Că nimeni nu poate să slujească la doi domni, după glasul Stăpânului. Căci, ce teslar, învățând meșteșugul, voind a-și agonisi smerita cugetare, se luptă pentru slava deșartă. Sau cine, poftind cele cerești, nu defaimă pe cele pământești? Iar Domnul să ne dea nouă, cele plăcute Lui a le cugeta și a le face. Că Lui I se cuvine slava, în veci! Amin.

 

 

 

.