Acest Cuvios a trăit în zielele împăratului Iustin (518-527), născut în Antiohia Siriei și a crescut în aceeași cetate. Încă de la șase ani, a mers la munte și, ucenicind la un pustnic a început a se deprinde cu petrecerea cea grea și cu răbdarea. Și avea, deseori, dumnezeiești arătări, care-l îndreptau spre cele ce trebuia să facă și-l îndemnau, prin asemănare cu cele bune și cu cele rele, ca, adică, cele bune să aleaga și de cele rele să fugă.

Deci, descoperind în vârful muntelui, o mănăstire, al cărui egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins, de la el, pravila vieții de stâlpnic. Și, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui său, în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare și post neîntrerupt, se trudea. Și se arăta atât de blând, încât și fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, și îl urmau, ca niște mielușei. Deci, a primit, de la Dumnezeu, putere, să tămăduiască toate bolile, cu rugăciunea. Și, tulburându-se de neodihnă, de vreme ce mult popor și-aducea bolnavii la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, la un loc înalt, de pietre seci, unde a zidit o mănăstire, cu mâinile celor tămăduiți și acolo se liniștea. Și, fiind sfințit preot, în fiecare Duminică, după Liturghie, primea de la înger pâine cerească din care, gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.

Deci, la anul 526, dorind să-și înfrângă toate pornirile trupului, prin trai aspru, s-a urcat și el în vârful unui stâlp. Și nu putea sta decât în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce-și făcuse în jurul sâu, sub cerul-descoperit și iarna și vara. Și niciodată, cât a fost pe stâlp, n-a putut să se culce, ci doar ațipea puțin și se ruga fără odihnă. Și a trăit, în această luptă și răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, iar toată vremea vieții lui a fost de optzeci și cinci de ani. Și-l cinsteau, cât a fost viu, toți creștinii, pentru viața lui plină de sfințenie, iar, răposând, a fost plâns, atât de obștea călugărilor, cât și de mulțimea credincioșilor, care se împărtășiseră din multele lui daruri duhovnicești și proslăveau pe Dumnezeu, pentru mutarea și așezarea lui în slava îngerilor.

 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un călugar ce umbla prin cârciumi

   Un oarecare stareț din Schit a ieșit cândva la Alexandria, vrând să-și vândă lucrul mâinilor sale. Însă, văzând pe un călugăr tânăr intrând într-o cârciumă, foarte mult s-a mirat de aceasta și l-a așteptat stând afară, până ce a ieșit. Iar, după ce a ieșit acel tânăr călugăr, starețul l-a oprit și i-a zis lui: „Au, nu știi frate, că în chipul îngeresc ești îmbrăcat? Au, nu cunoști că multe sunt cursele vrăjmașului? Au, nu știi, că poți să te vatămi, în cetate, cu ochii, cu auzul și cu chipul tău? Că tu, călugăr fiind, intri, adeseori, în cârciumi, în care nu ți se cade ție să intri și cu necuvioși, bărbați și femei, să te întâlnești? Ci, te rog pe tine, fiule, să fugi în pustie și, acolo, vei putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să te mântuiești.” Iar tânărul i-a răspuns lui, zicându-i: „Du-te părinte, că Dumnezeu nimic alta nu caută, fără numai inima curată.” Atunci starețul, ridicându-și amândoua mâinile spre cer, a zis: „Slavă Ție Dumnezeule, că eu am în Schit cincizeci de ani și inimă curată n-am câștigat, iar acesta, în cârciumi petrecând, a câștigat inima curată.”

 

.
  Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre milostenie
   Spuneau călugării din mânăstirea lui ava Teodosie că, după rânduiala părintelui Teodosie, era obiecei, în Joia cea Mare, când veneau la mănăstire toți săracii, văduvele și scăpătații din țara aceea, să-și ia fiecare după rânduita măsură, grâu, bani, vin și miere. Însă fusese, mai înainte cu trei ani, lipsă de grâu și în țara aceea se vindea grâul câte douăsprezece măsuri la un galben. Deci, după ce a venit postul, au zis oarecare frați egumenului: „Ava, în anul acesta, să nu dai, după rânduitul obicei, grâu la străini și la săraci, ca să nu fie lipsă în mânăstirea noastră, pentru că puțin grâu se află și cu mult preț se cumpără.” Iar părintele nostru, egumenul, a zis fraților: „Să nu lăsăm, fiilor, rânduiala părintelui nostru, că acela poartă grijă de noi și nu este nouă de folos să-i trecem cu vederea poruncile lui.” Însă, frații îl sileau pe egumen, zicând: „Nu ne va ajunge nouă, și, pentru aceea, să nu dăm.”

Atunci, egumenul s-a mâhnit mult și le-a zis lor: „Să faceți precum voiți.” Deci, n-au dat grâu, cum le era obieciul, în Sfânta Joi și în Sfânta Vineri. Iar, după aceea, la vremea sa, a mers chelarul la hambar și, deschizând ușa, a văzut că tot grâul se mucezise și voiau, îndată să-l arunce pe tot în mare. Atunci, părintele egumen a zis: „Fraților, cela ce trece cu vederea poruncile părintelui său, unele ca acestea pătimește, fiind cuprins de boala neascultării. Cinci sute de măsuri de am fi împărțit, la cei ce aveau trebuință, și pe Părintele nostru Teodosie l-am fi împăcat, cu ascultarea, și pe frații noștri, cei săraci, i-am fi mângâiat. Iar acum am pierdut grâul, ca la cinci mii de măsuri, și mare pagubă, în loc de folos, ne-am câștigat nouă și ne-am vătămat pe noi înșine. Că două lucruri rele am făcut: Unul, adică, fiindcă porunca Părintelui nostru am călcat, iar, al doilea, că nădejdea noastră nu am pus-o în Dumnezeu, ci în hambarele noastre. Deci, măcar de acum, frații mei, să știm că Dumnezeu este cel ce rânduiește și poartă grijă de toți oamenii și că Sfântul Teodosie ne privește pe noi, ca pe fiii săi, dacă-i păzim poruncile.

 


 
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre smerita cugetare
   Fiindcă zice Apostolul: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfințirea voastră; să vă feriți de desfrânare„ (1 Tes.4,3) și nu este nevoință puțină între sfințenie și între necurăție, ajutătorii necurăției sfătuiesc unele ca acestea și zic: „Iată, nimeni nu te vede pe tine. Și de cine te sfiești?” Iar ajutătorii sfințeniei, grăiesc către dânșii, dimpotrivă: „Dumnezeu te vede și îngerii Lui de față sunt și cum zici tu: Cine te vede pe tine?” Cela ce ispitește zice: „Acum, aici, pe nimeni nu vedem.” Cei ai sfințeniei grăiesc: „Bine ai zis, că pe nimeni nu vedem, că scris este: Viclenia lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu (Int. 2, 21-22). Fiindcă poporul strigă și zice: „Înțelegeti, dar, cei neîndreptățiți din popor și cei nebuni, înțelepțiți-vă odată. Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude sau cel ce a zidit ochiul, oare, nu privește?” (Ps.93.9). Iar, în alt loc, zice: „Doamne, cercatu-m-ai și m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea. Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea și, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele ce demult; Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi pogorâ în iad, de față ești. De voi lua aripile mele în dimineață și de mă voi așeza la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta. Și am zis: „Poate întunericul mă va acoperi. Dar noaptea este lumină întru desfătarea mea. Că întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina” (Ps. 138, 1-12). Iar în alt loc zice: „Că în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte, 17, 28). Și cum zici tu, că nimeni nu te vede pe tine? Că Domnul zice: „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca, 19,40).

Deci, acestea pomenește-le în gândul tău și păcatul nu te va mai stăpâni pe tine și nici întristarea păcatului nu te va mai prinde, ci bucurie și pace în Sfântul Duh. Că, ce este păcatul? Scârbă întunecată, care urmează, căzând asupra celor ce îl lucrează pe el. Iar sfințeniei îi urmează bucuria și pacea. Drept aceea, cineva, șezând în liniștea chiliei sale, se bucură întru Duhul Sfânt, ca un prunc la sânul mamei sale. Apoi, întorcându-se Darul, îl face pe el a plânge și a lăcrima, pentru pomenirea ce se află întru dânsul, a păcatelor celor mai dinainte făcute, ca să nu se poticnească, răspândindu-se prin multă bucurie. Și prin lacrimi se luminează sufletul, făcându-l oglindă a celor cerești, după darul Domnului. Că mare dar este sfințenia, în dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce zice Domnul: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu„. (Matei 5,8) Iar Însuși Domnul, Cel ce ridică pe cei surpați și mântuiește pe cei deznădăjduiți și înnoiește cu totul mădularele cele învechite în multe păcate, prin pocăință. El să păzească neîntinat și trupul și sufletul și Duhul vostru. Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

 

 

 

.