Aceștia au trăit pe când stăpânea Dioclețian împăratul (286-305) și, prinși că sunt creștini, în cetatea Pompeiapole, au fost aduși la judecată înaintea dregătorului Flavian. Și era Tarah bătrân cu vârsta, roman cu neamul și cu slujba de ostaș. Prov era din Tracia, iar Andronic din cetatea Efesului. Toți trei eu mărturisit credința lor în Domnul nostru Iisus Hristos și toți trei au fost dați la chinuri.

Au fost bătuți peste gură, li s-au zdrobit fălcile cu pietre, li s-au smuls dinții, au fost bătuți cu vergi peste pântece, pieptul le-a fost împuns cu țepușe îroșite în foc, dar ei au mărturisit pe Hristos cu și mai multă îndrăzneală.

Au fost supuși atunci la și mai grele chinuri; i-au tăvălit pe cărbuni aprinși, au fost spânzurați cu capul în jos, iar dedesubt, înăbușiți cu un fum greu și înecăcios; pe nări li s-au turnat oțet cu sare și muștar, le-au fost tăiate buzele, limba și urechile, le-au despicat capul de piele. Zadarnice s-au dovedit și aceste chinuri, Sfinții au rămas neclintiți în sfânta lor credință.

Deci, neputând ei să se mai miște de mulțimea chinurilor îndurate, s-a dat poruncă să fie aruncați la fiare, dar acestea nu s-au atins de trupurile însângerate ale Sfinților, așezându-se liniștite lângă ei. În cele din urmă, toți trei au fost tăiați bucăți cu sabia și așa și-au dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, primind cununa muceniciei.

.
Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Cosma făcătorul de cântări, episcopul Maiumei, Aghiopolitul (†787)
.
        Acest Sfânt a rămas orfan, fiind foarte tânăr. Deci, din pricina sărăciei, l-a luat pe el tatăl Sfântului Ioan Damaschinul, în casa sa, ca să-l crească. Că acesta, având multă avere și mărire lumească, a luat în casa sa un vestit dascăl învățat și înțelept, care și acesta se numea Cosma. Și i-a dat lui în seamă pe fiul său cel firesc Ioan, și pe Cosma, fiul său cel de suflet. Iar acesta punând nevoință, asupra lor cu învățătura, în scurtă vreme, i-a învățat pe ei tot meștesugul cărții, adică gramatica și filosofia, încă și nevoindu-se ei și cu astronomia, muzica și geometria, s-au arătat, prin aceasta, vrednici de toată cinstea. Iar cui îi este voia să știe cât au fost de învățați, se vor încredința din cărțile pe care le-au scris.

Deci, venind ei în vârsta înțelegerii și învățând iscusința înțelepciunii, au lăsat lumea și, ducându-se la lavra Sfântului Sava, s-au făcut monahi. Deci, fericitul Ioan a fost sfințit preot de Ioan, patriarhul Ierusalimului, iar fericitul Cosma, rugat fiind de tot soborul, a fost făcut episcop de Maiuma și a strălucit în Biserica lui Hristos, ca o stea pe tăria cerului. Că, pornindu-se lupta împotriva sfintelor icoane, acest Cuvios a îndemnat pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie către drept-credincioși cuvinte pentru cinstirea sfintelor icoane. Și a împodobit el însuși Biserica lui Dumnezeu cu foarte frumoase tropare și canoane. El a cinstit cu cântări Învierea lui Lazăr, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de taină, Patimile cele de voie ale Domnului Hristos și alte praznice dumnezeiești. Deci, fiind hirotonit episcop de Maiuma și bine povățuindu-și turma spre hrana cea mântuitoare, foarte bătrân fiind, a răposat cu pace în Domnul.

 

.
Întru aceeași zi, cuvânt despre milostenie al Sfântului Andrei, cel „nebun pentru Hristos”
.
        Într-una din zile, fericitul Andrei, umblând prin cetate, a venit aproape de casele desfrânatelor, iar una din ele l-a prins pe el de haină. Atunci au venit și celelalte desfrânate și, stând împrejurul lui Andrei, îl batjocoreau. Iar el nu răspundea nimic, fără numai își ținea nările cu mâna și scuipa. Iar ele l-au întrebat: „Pentru ce, ținându-ți nările, scuipi așa?” Iar fericitul le-a zis: „Văd pe demonul desfrânării, care vă stăpânește, că este îmbrăcat într-o haină cu rău miros și nu-l pot suferi.” Dar ele, dezbrăcând haina după el, i-au dat o rogojină pe deasupra și l-au izgonit. Iar unii din cei iubitori de Hristos îi dădea lui și bani. Și oricâti îi dădeau lui, el primea, iar unde vedea adunare de săraci, acolo mergea și joc cu argintul făcea. Iar săracii ca pe un nebun îl îmbrânceau pe el, și luau banii. Iar el ușor lovindu-i cu palma, ca și cum i-ar certa, aruncând arginții toți, îndată fugea de la dânșii. Iar săracii, luând arginții, îi împărțeau între ei. Și jocul acesta îl făcea fericitul Andrei, ca nearătată să fie milostenia lui.

.
Cuvânt al Preacuviosului părintelui nostru Efrem Sirul, despre cum se cuvine creștinilor a viețui
.
        Priviți, frații mei iubiți, cum se întoarce omul la cele lepădate și cugetă iarăși și face lucrurile păgânilor. Tot cela ce cugetă cele trupești și risipește ca și când nu ar aștepta să dea seama lui Dumnezeu în ziua judecății, oare nu s-a dezbrăcat el de Hristos? Că zice Domnul, cu dumnezeiasca Sa gură, că și pentru un cuvânt deșert vor să dea seama oamenii în ziua judecății, apoi faptele care în ce fel vor fi judecate?

O, ce drac rău. O, urâtorul de bine și urâtorul de oameni duh necurat. Cum împiedică și cum ademenește el pe fiecare. Stăpânul strigă prin Prooroci și prin Apostoli și prin sfintele Evanghelii din mulțime, puțini iau aminte. Diavolul cheamă prin alăute și prin hore și prin cântecele drăcești și mulțimea se adună. Iubitorul de oameni, Dumnezeu cheamă pe toți și zice: „Veniți la mine toți!” Și nu este nimeni să-L asculte, nici să se sârguiască. Hulitorul de oameni, diavolul, pe mulți îndeamnă și aceștia la el aleargă. Dacă undeva s-ar propovădui ajunare sau priveghere, se sperie toți și se tânguiesc și se fac ca niște mori. Iar dacă s-ar vesti cândva prânzuri, cine sau alăute, sau cântece drăcești, toți se fac veseli, binevoitori și treji și unii pe alții se cheamă și se strigă și împreună aleargă pe drumul cel rău și se nevoiesc cu nevoința cea vrednică de jale. Nu însă cu cinste cum se cuvine creștinilor, ci ca niște păgâni. Nu ca niște robi ai lui Dumnezeu, ci ca niște apucați. Și de multe ori, toată ziua se ostenesc pentru pântecele lor și toată noaptea petrec fără de somn, spre pierzarea sufletului lor, jucând și batjocorindu-se și nimic altceva câștigând din osteneală și din priveghere, fără numai vaiul, precum a zis Domnul.

Luați aminte cu dinadinsul la cele scrise și nu le defăimați, că vai celor ce ocărăsc dumnezeieștile Scripturi. Că mulți cuvântători deșerți sunt, amăgindu-se cu mintea, care când aud de chinurile judecății zic râzând, mângâindu-se: „Oare sunt eu mai bun decât toată lumea? Unde va merge toata lumea, acolo voi merge și eu. Afară de toată lumea, ce are să mi se întâmple mie? Să mă îndulcesc deocamdată și eu, ca toată lumea de bunătățile lumii acesteia.”

Apoi, după ce s-a împlinit hotarul vieții acesteia, se trimite vestitorul morții, zicându-ne: „S-a împlinit calea ta în viața aceasta, vino de acum într-o altă lume, vino la însuși locul tău!” Apoi, lași lucrurile vieții celei veselitoare, cu care ți se părea că veșnic te vei desfăta, și te duci, fiind tras de demoni, la locul de osândă. Și, văzându-și locul omul se va cutremura și își va bate fața sa cu palemele, și, căutând împrejur încoace și încolo va vrea să fugă și nu-i va fi lui cu putință să fugă, că va fi ținut cu nădejde, legat de cei ce îl vor duce pe dânsul. Atunci îi vor zice lui demonii cei ce îl țin: „Ce te temi, vrednicule de jale? Ce te tulburi, ce te întristezi, ce te înficoșezi, ticălosule? Ce te cutremuri, netrebnicule? Tu ți-ai gătit ție locul acesta; seceră acum ce ai semănat. Ai auzit de înfricoșata osândă și, râzând așa, ziceai: Unde va fi lumea toată, acolo voi fi și eu. Acum, pentru ce te cutremuri. Nu esti singur. Acolo unde este toată lumea, acolo ești și tu. N-ai auzit pe Stăpânul, zicând: Toată lumea întru cel rău zace? Ci, defăimând ziceai: Unde va fi toată lumea, acolo și eu. Vrednicule de jale și ticălosule pentru ce când ziceai acestea nu te gândeai la tine? Acum, lumea toată poate să-ți ajute ție? Oare pentru toată lumea vei da tu răspuns Judecătorului? Au nu numai pentru singur sufletul tău? Iată acum, precum ziceai, unde este toată lumea, acolo ești și tu.”

Și, intrând în locul cel de osândă, nevrând și cumplit chinuindu-se, va începe să ridice jalnice glasuri și să roage pe cei ce vor sta înaintea judecății, ca să dobândească măcar puțină răsuflare. Și îi vor răspunde lui: „Ce strigi, ticălosule? Au doar tu ești mai bun decât toată lumea? Unde este toată lumea, acolo ești și tu, precum ai zis”. Și atunci, suspinând din adâncul inimii, va zice: „Și ce-mi folosește mie toată lumea? Vai mie, că m-am amăgit și m-am batjocorit. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu. Acum am cunoscut, ticălosul, că ceea ce seamănă omul, aceea va și secera. Și ce sarcină va lega, aceea va și purta. Vai mie, că am auzit și nu primeam. Pe câți vedeam nevoindu-se, priveghind și ajunând, pe toți îi ocăram și-i osândeam. Pe câți îi vedeam plângând și tânguindu-se, râdeam de ei. Vai mie, că mai de folos îmi era mie o sută de ani să plâng acolo și să mă tânguiesc și pământ să mănânc și să nu vin în locul acesta de chin. Cine-mi va da mie vreme de pocăință, măcar de trei zile ale veacului aceluia, pe care l-am cheltuit în lenevire, eu vrednicul de jale și ticălosul? Însă acum târgul și soborul s-au risipit și nu mai am folos din pocăință…

Vedeți, fraților, să nu se afle cineva fără de roadă. Cela ce seamănă în trupul său îndulcirea lumii acesteia, desfătări, cine și prânzuri, din trup va secera stricăciune. Iar cel ce seamănă în duh rugăciune, ajunare și priveghere, din duh va secera viața veșnică. Luați seama și vedeți că nicidecum nu se laudă cel ce se desfătează, nici cei ce râd, nici cei ce joacă, că acestea păgânii le fac. Iar în partea creștinilor, legea este în acest fel: fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei ce plâng, fericiți cei milostivi, fericiți cei izgoniți, fericiți cei curați cu inima, fericiți cei vorbiți de rău, fericiți cei ce se înfrânează, fericiți cei ce au păzit Botezul curat, fericiți cei ce pentru Hristos s-au lepădat de lumea aceasta, fericite sunt trupurile feciorelnicilor, fericiți cei ce au femei ca și când n-ar avea, fericiți cei ce priveghează și se roagă, fericiți cei ce văd mai înainte pe Cel ce va să vie să judece vii și morții și-și pregătesc răspunsul, fericiți cei ce lăcrimeaza în rugăciune și în cântarea de psalmi. Acestea sunt ale dumnezeieștii Scripturi a drept-credincioșilor.

Și, oare, care Scriptură fericește pe cei ce cântă din fluier, sau în alăută, sau râd, sau pe cei ce se desfătează, sau pe cei ce se îmbată, sau pe cei ce se înverșunează și joacă, sau pe cei ce iubesc lumea aceasta? Stăpânul nostru nu ne-a învățat acestea, ci, mai vârtos, le-a și osândit, zicând: „Vai vouă care râdeți acum și vă desfătați, că veți plânge și vă veți tângui!”

Deci, veniți ca, lăsând calea cea largă, care duce la pierzare, să nu osândim puțină vreme, ca sa împărățim în vecii cei nesfârșiți și să dobândim bunătățile cele nestricăcioase pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului păcătos nu s-au suit. Fugi de mândrie, o, omule, deși ești bogat, ca nu cumva să ai pe Dumnezeu împotriva ta, și iubește smerita cugetare, deși ești mare, ca să te înalți în ziua judecății, că vai celui trufaș, că acela, când va intra în mormânt, atunci se învață cine este. Vai lacomului, că bogăția trece, vai necredinciosului, că în vreme ce toți se luminează, el singur atunci se întunecă. Vai, celui fără de lege, că se duce la Judecător aspru și drept. Vai trândavului, că va căuta vremea pe care rău a cheltuit-o și nu o va afla. Vai ocărâtorului și împreună cu el, bețivului, că se rânduiesc cu ucigașii și cu desfrânații se pedepsesc. Vai celui ce se desfătează în această puțină vreme ca, precum un vițel spre junghiere, așa se îngrașă.

Dar fericit este cel ce călătorește pe calea cea strâmtă, că purtător de cunună va intra în cer. Fericit cel ce multora le face bine, că va afla ajutători mulți, când va fi judecat. Fericit cela ce se sârguiește către viața ce va să fie, că acestea de aici, trag spre stricăciune și moarte. Fericit este cela ce risipește cele rele, adică pe acelea ce le-a adunat rău, că va sta curat înaintea judecătorului. Fericit este cel ce spre toate se silește pe sine, că silitorii răpesc Împărăția lui Dumnezeu.

Deci, să ne silim acum și noi spre tot lucrul bun. Să ne îndemnăm și să ne zidim unii pe alții, precum și faceți. Totdeauna vorbirea noastră să fie despre judecată si despre darea răspunsului nostru. Ori ce lucru faceți, fie de umblați pe cale, fie de ședeți la prânzuri sau în paturile voastre, ori altceva de faceți, totdeauna îngrijiți-vă de judecată, și de venirea dreptului Judecător și vă aduceți aminte, în inimile voastre, și ziceți unii către alții: „Oare în ce fel este întunericul cel mai dinafară? Oare în ce fel este focul cel nestins și viermele cel neadormit? Oare în ce fel sunt scrâșnirile dinților? „Acestea vorbiți-le unii cu alții, noaptea și ziua. Să ne nevoim fraților, până avem vreme. Să cumpătăm desfătarea cea de aici, ca acolo să câștigăm desfătarea Raiului. Să plângem aici puțin, ca acolo sa râdem. Să flămânzim aici, ca să ne săturam acolo. Să învățăm a ne lipsi de toate acestea vremelnice de aici, ca să ne îndulcim acolo de bunătățile cele adevărate. Pe calea cea strâmtă și necăpită să călătorim aici, ca acolo pe calea cea lată și desfătată să umblăm. Și iarăși zic: „Vedeți să nu ne împiedice pe noi viața aceasta și să ne batjocorească și goi și netrebnici să ne trimită pe noi în veacul acela. Că înșelăciunea lumii acesteia pe mulți i-a împiedicat, pe mulți i-a pierdut pe mulți i-a batjocorit, pe mulți i-a orbit”.

Iar noi, fraților, să luăm aminte la noi înșine și să ascultăm pe Domnul, care zice: „Veniți după Mine!„ Deci, de toate să ne despărțim, și Lui să-I urmăm. Să potolim toată bucuria lumii acesteia, că batjocorește pe cei ce o iubesc pe dânsa.  Iar noi să ne sârguim a dobândi viața cea veșnică, dănțuirea cea cu îngerii, petrecerea cea cu Hristos. Căruia se cuvine slava în vecii vecilor! Amin.

 

 

.