Sfântul Prooroc Osea a trăit cu opt veacuri înainte de Mântuitorul Hristos, pe vremea când evreii din ținutul Samariei au fost luați în robia asirienilor (721 i.d.H.). A fost un bărbat de mare credință în religia strămoșilor săi și curat la inima sa, prooroc însuflețit de Duhul Sfânt. Drept aceea, a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă de la rătăcire pe poporul Său, care ajunsese a se închina idolilor, și a întors pe mulți la adevărata credință.

Ne-a rămas de la el o carte în 14 capitole, cuprinzând o parte din cuvântarile lui către conducători și către popor, carte care astăzi se află în Biblie. Este cel dintâi prooroc din Scriptură care înfățișează legământul dintre Dumnezeu și poporul Său, ca pe legătura dintre bărbat și femeia sa, ca o legătură de dragoste. Prin idolatria sa, poporul a nesocotit pe Dumnezeu, iubirea Lui a fost batjocorită. Ceea ce vrea Dumnezeu – spune Proorocul este mila, iubirea, nu jertfele. Dumnezeu nu pedepsește decât pentru a mântui. El osândește sila și nedreptatea, dar după ispășire și căință, El va primi iarăși pe poporul Său și-i va face parte de fericire și pace.
Osea a proorocit sub patru regi, aproape treizeci de ani, și murind, la adânci bătrâneți, a fost îngropat cu cinste în țara sa.

 

 Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului, Preacuviosului Mucenic Andrei cel din Crit (†767)

 

Acest fericit părintele nostru Andrei, s-a născut și a crescut în Gorgotina, cetatea cea aleasă a Critului, din părinți dreptcredincioși și iubitori de fapte bune. Și creștea cu bune învățături și era, cu mare căldură, lucrător al poruncilor lui Dumnezeu. Deci, pe vremea împărăției lui Constantin Copronim (741-775), văzând turma lui Dumnezeu că se strică de eresul luptătorilor împotriva icoanelor, adică de acest împărat și de părtașii lui, a venit la Constantinopol și a mărturisit cu îndrăzneală adevărul înaintea împăratului, mustrând fără de frică păgânătatea lui. Iar împăratul, nesuferind îndrăzneala lui, nelăsându-l să vorbească mai mult, a poruncit celor de față să-l prindă; și s-au pornit, cu ucigașe mâini, a-l apuca de cap, alții de mâini, alții de umeri, alții de haine, în ce chip se putea mai mult și mai de ocară, ca să facă voia celui ce poruncea, și l-au doborât la pământ pe cel înalt cu gândul. Și nu s-au oprit, până ce nu l-au târât, încât însuși împăratul, după ce l-a pedepsit destul pentru îndrăzneală a poruncit de l-au lăsat. Deci, Sfântul spunând și multe altele către împărat despre Sfintele icoane, pe urmă a zis: „De vreme ce pe cei ce ocărăsc chipurile împăraților, o, împărate, îi pedepsești cu grele certări de moarte, ca și cum v-ar ocarâ pe voi, la câtă urgie și pedeapsă dumnezeiască, vă veți osândi pe voi, cei ce ocărâți icoana lui Dumnezeu?”

Atunci tiranul, aprinzându-se foarte de mânie, a poruncit de l-au dezbrăcat și l-au întins și atât l-au bătut de rău cu legături de streanguri, cât se roșise locul sub el, de curgerea sângelui. Deci, văzând că nici cu daruri, nici cu înfricoșări nu-l pot învinge pe acest viteaz, iarăși l-au pus la cumplite chinuri, fără de omenie. Și i-au pătruns coastele și i-au zdrobit gura cu pietre, și l-au aruncat în temniță. Iar a doua zi, aducând din nou pe Sfântul înaintea sa și văzându-l și mai îndrăzneț, împăratul a poruncit de l-au bătut și-i strujeau carnea și i-au pătruns rănile, cât se rupeau și cădeau bucăți din trupul lui. Iar în cele din urmă, legându-i fericitele picioare cu ștreanguri, l-au tras pe pământ, târându-l prin tot târgul, silindu-se cei ce-l târau ca să-l arunce la locul tâlharilor și al făcătorilor de rele. Deci, așa fiind târât Mucenicul, a ieșit înaintea lui un pescar, venind de pe mare cu pește, și-l întinse în târg ca să-l vândă și, pornindu-se din îndemnare drăcească, luă satârul lui cel de măcalărie și, tăind un picior din trupul Sfântului, puse capât alergării și nevoinții fericitului, care trecu astfel la cereștile lăcașuri. Iar cinstitele sale moaște, le aruncară la locul făcătorilor de rele, aflându-se multă vreme amestecate cu trupurile îngropate acolo. Deci, doisprezece oameni îndrăciți, adunați din multe părți ale catății, s-au dus acolo, ca și când ar fi fost sfătuiți și găsiră cinstitul trup, zăcând fără de cinste, și atingându-se aceștia de dânsul, întru acel ceas se tămăduiră, luând tămăduirea ca plată a aflării. Și, luându-l, l-au dus și l-au îngropat la un loc sfințit, ce se cheamă Crisis, întru slava Domnului nostru. Și ne-a rămas de la el vestitul Canon de pocăință, ce se citește în Postul mare.

 

 Întru aceeasi zi, cuvânt despre tâlharul ce s-a mântuit prin puține lacrimi

 

În zilele lui Mauriciu împăratul (582-602), a fost un oarecare tâlhar din părțile Traciei, cu totul sălbatic și cumplit și era în așa fel, că mulți nu l-au putut prinde pe el. Deci, auzind de aceasta, împăratul a trimis la dânsul crucea sa, zicându-i: „Nu te teme!” Iar tâlharul, văzând cinstita cruce și crezând cuvântul împăratului, a venit și a căzut la picioarele împăratului, mărturisindu-se. Iar împăratul, cu bucurie, l-a primit și l-a iertat. Apoi, trecând puține zile, a căzut în boală și zăcea în casa de oaspeți și, adormind, a văzut înfricoșătoarea judecată. Și, trezindu-se în noaptea următoare, dacă s-a văzut pe sine bolnav și aproape de ieșirea din viață, s-a întors la rugăciune către Dumnezeu, plângând și zicând, cu amare lacrimi: „Nu cer de la Tine, Iubitorule de oameni, ceva mai mult decât numai cate le cerea, prin mărturisire, tâlharul cel mai înainte de mine. Și, precum spre tâlharul acela, așa și față de mine, tâlharul, minunează milele iubirii tale de oameni și primește această suspinare a mea de moarte, pe pat, nu pe cruce. Și, precum ai primit pe cei dintru al unsprezecelea ceas, care nimic vrednic nu au lucrat, așa mă primește și pe mine, afundându-mă în lacrimile mele cele puține și curățindu-mă cu ele. Dă-mi mie iertare, necerând ceva mai mult de la mine, că nu mă încape vremea și pânditorii cei de prin peșteri s-au apropiat. Dar să nu stai împotrivă, nici să-mi iei seama cu deamănuntul, că nu vei afla în mine ceva bun. Că m-au cuprins fărădelegile mele și, către seară, rău am ajuns, că nenumărate sunt datoriile mele. Ci, precum ai primit suspinarea cea amară a lui Petru, primește-o și pe a mea, iubitorule de oameni, turnând lacrimile acestea peste zapisul păcatelor mele și, cu buretele milostivirii Tale, șterge greșelile mele cele neasemănate”.

Și așa, multe ceasuri mărturisindu-se tâlharul și cu mahrama ștergându-și lacrimile sale, și-a dat duhul, precum ne-au spus cei de aproape ai săi. Iar cârmuitorul cel mai mare al casei de oaspeți a văzut, în somn, în ceasul în care a murit tâlharul, niște demoni mulți, care, venind la patul tâlharului, cu multe zapise, aveau scrise mulțime de păcate tâlhărești. Și, iată, doi tineri frumoși au adus o balanță și purtând demonii toate zapisurile tâlharului, au și tras în jos un taler al balanței, iar celălalt taler sta sus. Deci, au zis îngerii cei luminoși: „Oare nu avem de pus aici nimic?” Și au zis unul către altul: „Ce putem să avem. Că nu-i mai mult decât zece zile de când s-a întors de la ucidere”. Și, când a grăit acestea, a adăugat: „Să căutam vreun lucru bun”. Și a aflat unul dintre ei mahrama, întru care erau lacrimile lui, și a zis: „Cu adevărat, aceasta este mahrama cu lacrimile lui; să o punem, deci, de cealaltă parte a cumpenei și iubirea de oameni a lui Dumnezeu împreună cu ea, și vom vedea ce va fi”. Și numai cât au pus-o pe ea de cealaltă parte, și a și tras îndată și a risipit zapisele ce erau de partea dracilor. Și au strigat cu un glas, zicând: „Cu adevărat a biruit iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Și, luând sufletul tâlharului, l-au dus pe el cu ei. Iar demonii, tânguindu-se, au fugit rușinați.

Aceasta văzând-o, cârmuitorul casei s-a sculat și, alergând, a intrat în cameră și, venind la patul tâlharului, a aflat trupul cald încă, de vreme ce sufletul său se dusese la Dumnezeu, iar mahrama pe ochii lui fiind, plină de lacrimi. Și, luând mahrama, a întrebat pe împărat și a zis: „Să lăudăm pe Dumnezeu stăpâne, că am auzit că în zilele stăpânitoarei tale împărății s-a mântuit un tâlhar”. Iată, cu adevărat, acum am văzut, numai de vom și crede că sunt adevărate, că bine este să ne pregătim pe noi înșine și să întâmpinăm cu pocăință ceasul cel înfricoșător al mântuirii.

 

Întru aceeași zi, cuvântul Sfântului Antioh, despre îndrazneală și despre aprinderea mâniei

 

Asemenea este la oameni iuțimea, cu zăduful cel mare, a cărui năpădire oamenii, nesuferind-o, fug de el și stau pentru odihnă la umbră, care este blândețea și tăcerea. Bine este a se depărta, ca de un fum iute, de îndrăzneala iuțimii și a mâniei și a veni la tămâia cea binemirositoare, care este liniștirea. Că nimic nu strică atât faptele bune ca mânia omului iute. Și iarăși, nimic nu curățește sufletul cel greșit ca frica lui Dumnezeu și buna smerenie, că adică a învăța cuvintele Domnului și a se într-arma adeseori cu rugăciunea. Iară iuțimea urâtă este, precum este scris la Ecleziast: „Urât este Domnului tot cel iute la limbă și tot cel ce nu se înfrânează de la îndrăznire. Că de voi mustra pe cel fără de minte în mijlocul adunării îl rușinezi pe el, dar nu-i vei lua nebunia lui”. Și iarăși: „Înțelepciunea luminează fața omului, iar fața celui fără de rușine urâtă va fi.” Și la Proverbe zice: „Leapădă de la tine iuțimea și cuvintele cele de ocară!” Și iarăși: „Cela ce laudă cu mare glas pe prietenul său nu se osebește cu nimic de cel ce îl blesteamă”. Și iarăși: „Cel ce-și păzește gura sa, își păzește sufletul său de necaz”.

Să ne nevoim, iubitilor, cu tot sufletul, ca să nu dăm loc să ne stăpânească pe noi îndrăzneala cea rea, care prăpădește toate roadele cele de faptă bună ale omului. Că a se înălța cu îndrăzneala, neplacut este lui Dumnezeu și la oameni. Și aceasta știind-o, David zicea: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăț îndreptările Tale” (Ps. 118, 71). Iar Pavel a zis: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (IICor.12,7). Și iarăși: „Cine se va lăuda că are inimă curată înaintea Domnului? Sau cine va îndrăzni înaintea Lui să zică: Sunt drept?” De asemenea, și Domnul, când a îndrăznit Petru de a zis: „Milostive Doamne, nu va fi șie una, ca aceasta,” l-a certat pe el, zicându-i: „Mergi înapoia Mea, satano!” Iar, fiind întrebat, după învierea Domnului: „Petre, oare Mă iubești tu pe Mine?” Cu toată dăruirea, Petru a răspuns: „Adevărat este, Doamne, Tu știi că Te iubesc!” Lui se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

 

 

.