Acest Sfânt Nichita a trăit pe vremea împăraților din neamul marelui Constantin și, îndeosebi, pe vremea lui Valens (364-378). S-a născut și a crescut în Dacia lui Traian, de pe malul stâng la Dunării, țară pe care, pe acele vremuri, o stăpâneau goții. Sfântul a fost învățat și botezat în legea creștinilor de fericitul Teofil, episcopul goților, care a fost și la întâiul Sinod din Niceea, 325, întărind dogmele sfintei credințe.

Pe vremea sa, poporul goților era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Gotiei și era un rege barbar și păgân, purtând o ură de moarte creștinilor și Fridigern, care stăpânea asupra celor din apusul țării, fiind creștin cu credința. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370, Atanaric porni o prigoană grozavă împotriva creștinilor. El hotarî să poarte un idol, într-o căruță, în toate locurile unde unde se aflau creștini și porunci să fie omorâți toți, care nu vor să se închine la idol. Și ardeau pe creștini prin casele lor și prin bisericile unde se adunau la rugăciune. Iar Sfântul ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creștini, ascunzând pe unii, hrănind pe alții, îmbărbătând pe toți. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege.

Deci, aflând Atanaric de faptele creștinești ale Sfântului, porunci să fie prins și pus la chinuri. Și, nevrând el a se lepăda de Hristos, pentru a urma păgânătatea barbarilor, fericitul a fost ars de viu și așa, prin foc, s-a săvârșit. Iar trupul lui a fost strămutat în Cilicia și acolo înmormântat cu mare cinste. Dumnezeului nostru slavă!

 

Întru aceeași zi, cuvânt din Limonar, despre gânduri

    Un frate locuia în pustie și era muncit de dracul desfrânării. Și a venit la părintele Pahon, spunându-i lui războiul. Iar el, răspunzând i-a zis: „Nu te mira de lucrul acesta, că nu-l pătimește din lenevire. Că mărturisește ție și locul și lipsa celor pentru trebuința trupească, că nu sunt aici vorbe muierești. Ci, mai vârtos, din fapta bună ți se întâmplă ție vrăjmășia. Că din cauza ostenelii este războiul desfrânării. Că, uneori trupul nostru se sălbăticește din traiul cel bun, iar, alteori, patima năvălește asupra noastră prin gânduri, iar, alteori, însuși dracul, din zavistie, ne face războiul. Că eu, de multe ori, luând seama, m-am aflat în unele ca acestea. Că, iată, mă vezi pe mine om bătrân, având patruzeci de ani chilie și îngrijindu-mă de a mea mântuire, și atât de bătrân fiind, și până în ziua de astăzi îmi face mie război”.

.

Învățătură a Preacuviosului, Părintelui nostru Efrem Sirul,
că nu se cade a ne jura, nici a grăi de rău

    A zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Ați auzit, că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb, ci să ții înaintea Domnului jurămintele tale”. Eu însă vă spun vouă: să nu jurați nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui Împărat, nici pe capul tău, să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei, 5, 33-37) Și cum îndrăznim noi a călca poruncile Celui ce ne-a făcut pe noi? După cel ce zice: „Până la cer ridică gura lor și cu limba lor străbat pământul” (Ps. 72,9). Și îndrăznești a-ți deschide gura ta fără de frică și a slobozi cuvinte de jurământ și de defăimare la cer și nu ai teamă că secera cea de văpaie, pe care a văzut-o Proorocul, s-ar putea sălășlui în casa ta, până când te va pierde din cele de sub cer, până când te va pierde din cele de sub cer, că îndrăznești a-ți deschide împotriva Atotputernicului Dumnezeu, către Care îngerii, arhanghelii, heruvimii și serafimii nu îndrăznesc a căuta, că, cu frică și cutremur mare, stau înaintea Lui, lăudând numele Lui cel înfricoșător și preaslăvit și cu totul vrednic de cinstit. Precum este scris: „Îndrăzneții, îngâmfații, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), pe când îngerii, deși sunt mai mari în tărie și putere, nu aduc în fața Domnului judecată defăimătoare împotriva lor. Aceștia însă, ca niște dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse și nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor” (II Petru, 2, 10-12). Iar tu, om fiind, nu te cunoști pe tine; sau ți se pare că aceasta îți face îndreptățire; Nu, zic ție. Ci întru pieire și pierzanie îți va ieși ție lucrul acesta, că și sufletele altora le întinezi, ajutător făcându-te satanei. Că, zice Apostolul: „Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea, cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești” (Col.3, 16). Iar tu, în locul acestora, lucruri împotrivă înveți: defăimări și jurăminte. Și te faci pe tine, și pe cei ce urmează nebunia ta, fii ai gheenei. Că gura pe care Dumnezeu a zidit-o pentru preamărirea Sa, tu pe aceasta cu defăimări ai umplut-o.

Deci, încetează, omule, ca nu cumva însuși cuvântul cu care defăimezi pe Dumnezeu să se facă văpaie în gura ta și să-ți ardă limba. Că oamenii, dacă se ceartă unii cu alții, după ce se împacă, se rușinează a se privi în față; cum tu, care azi stai în lume, iar mâine vei sta înaintea înfricoșătorului divan, cum îndrăznești unele ca acestea a zice? Nu te temi, că s-ar putea să se pogoare foc din cer și să te mistuiască pe tine, când deschizi gura împotriva Atotțiitorului? Nici nu pui în mintea ta, că s-ar putea să se desfacă năpraznic pământul sub picioarele tale și să te înghită? Nu te înșela, omule, este cu neputință a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit. Ascultă pe cel ce zice: Cei care defaimă vor da seama înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii și morții. Până când întărâtăm pe Cela ce atâtea bunătăți ne-a dat nouă, Care, luând tină din pământ, a zidit pe om și a suflat întru el Duh de viață, Care a și supus toate sub picioarele Lui, Care ne cearcă și ne miluieste, Cela ce și pe Unul născut Fiul Său l-a dat pentru viața tuturor! Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, spini și mărăcini Îi aducem, al căror sfârșit este arderea.

Întoarce-te dar, de acum înainte, la iubitorul de oameni și nepomenitorul de rău Dumnezeu, cerând paza gurii tale și ușa de îngrădire împrejurul buzelor tale. Că văd pe Proorocul cât de înfricoșat și de cutremurat strigă, vorbind cu Dumnezeu, prin curată rugăciune, zicând: „Doamne, auzit-am de faima Ta și m-am cutremurat de punerile Tale la cale, Dumnezeule”. Și iarăși: „Auzit-am de aceasta și lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău, tremurat-au buzele mele; putreziciunea a cuprins oasele mele și picioarele mele au șovăit” (Avacum, 3,2,16). Iar, dacă rămânem defăimând pe Dreptul Judecător, să ascultăm pe Apostolul, care zice: „Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamna la pocăință? Dar, după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele lui”. (Rom,2,4-6). Drept aceea, și în alt loc zice: „Dacă greșind, va greși omul către om, se vor ruga pentru dânsul către Domnul. Iar dacă Domnului vom greși, cum ne vom mai ruga Lui?” Deci să ne pocăim, fraților. Până când amărâm pe Cel ce ne-a făcut pe noi? Dacă vom pierde limanul, unde ne vom mântui în vreme de furtună și de vifor!? Dacă pe Domnul vom întărâta, către cine vom scăpă în ceasul necazului și al nevoii?

Eu, fraților, acestea am scris vouă, nu ca unul ce arată cu fapta adevărul, ci ca un frate sfătuindu-vă. Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnu, puțin de nu s-ar fi sălășluit în iad sufletul meu. Pentru aceea și pe voi vă rog, eu, cel ticălos între oameni, să vă rugați pentru mine către Domnul, ca să șteargă mulțimea păcatelor mele, mai înainte de sfârșit, ca să nu fiu rușinat în așteptarea mea. Și în ceasul morții să caute spre mine, după mulțimea îndurărilor Sale. Și, prin îngeri credincioși și de lumină purtători, să povățuiască păcătosul meu suflet și, împreuna cu ale voastre, în locașul drepților să-l odhihnească. Că ce fel de frică și de cutremur nu are sufletul în ceasul acela? Căci, dacă acela ce se duce într-o țară depărtată, stă și se minunează, văzând popor străin și de altă limbă, pământ pe care niciodată nu l-a văzut, apoi, în ce fel de frică ne este sufletul, când se mută din lumea aceasta în ceea ce va fi să fie, văzând atunci cele ce niciodată nu le-a văzut? Deci, să ne îngrijim de cele de acolo, iubiților, cu tot sufletul și inima. Să slujim lui Dumnezeu cu toată tăria noastră. Să păzim poruncile Lui cu toată puterea. Să iubim înfricoșătorul și preacinstitul Numele Lui, iar pe aproapele, ca pe noi înșine, ca să ne învrednicim a auzi binecuvântatul glas: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii”. (Matei, 25, 34). Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce ne umple pe noi de binecuvântarea Sa, că întru toți vecii este mila Lui. Amin.

 

 

 

 

 

 

.