Aceste Sfinte Mucenițe au fost din Italia, pe vremea împărăției lui Adrian (117-138). Erau fiicele unei văduve sărace, Sofia, și se numeau: Pistis, care avea 12 ani, Elpis, 10 ani și Agapi, 9 ani. Toate, împreună, purtau astfel numele celor mai de seamă bunătăți evanghelice, adică: Credință (Pistis), Nădejde (Elpis) și Dragoste (Agapi), mărturisind, totodată, atât credința lor în Domnul Hristos, cât și rânduiala lor la viața împreună, crescând, în fiecare zi, în rugăciune și în fapte bune. Deci, s-a aflat că sunt creștine și au fost chemate la scaunul împărătesc să-și mărturisească credința, iar pe drum, mama lor le povățuia să nu se lepede de Hristos, chiar cu pretul vieții lor.

Aducând, deci, pe Pistis, iar ea mărturisind pe Hristos, au bătut-o cu toiege și i-au tăiat sânii cu fier, dar în loc de sânge a curs lapte. După aceea, au întins-o pe un grătar ars în foc și, rămânând nevătămată, i-au tăiat capul. Veni la rând sora ei, Elips, care, mărturisind și ea credința în Hristos, a fost bătută cu vâna de bou, aruncată în foc, spânzurată și strunjită cu unghii de fier. A fost cufundată, în sfârșit, într-o căldare cu smoală topită și, prin minune izbăvindu-se, și-a primit și ea moartea prin sabie. Aduseră, apoi, pe Agapi care, mărturisind asemenea și ea pe Hristos, a fost spânzurată cu capul în jos și, nevătămată rămânând, după toate celelalte chinuri, îi tăiară și ei capul. Iar maica lor, Sofia, plângând trei zile în urmă pe mormântul lor, și-a dat și ea sufletul în mâna Domnului. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre mânie și pocăință.

Un frate oarecare avea necaz asupra altui frate, care, înțelegând că acela are necaz asupra lui, a mers la dânsul, vrând să se smerească, să-și ceară iertare și să se împace cu dânsul. Deci, bătând el la ușa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă și să-l primească. Iar acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit și el, și, mergând la un bătrân, i-a spus lui despre acel frate, jelindu-se că are necaz pe el și a mers la dânsul să-și ceară iertăciune și să se împace cu dânsul, dar nu l-a primit, nici i-a deschis lui ușa. Iar bătrânul i-a zis lui: „Caută, fiule, și-ți ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, că tu nu ești cu nimic vinovat, nici i-ai făcut lui vreun rău, ci el a făcut rău și este nevinovat. Și, așa, pe tine însuți te îndreptățești, iar pe el îl învinovățesti. Deci, pentru aceasta, nu-i da lui Dumnezeu îndemn ca să-ți deschidă și să te primească, fiindcă mergi la dânsul nu cu adevărată pocăință, ci cu fățărnicie. Deci, mergi și pune în inima ta, că tu ai grșsit și tu esti vinovat, iar pe dânsul dezvinovățește-l și așa îi va da lui îndemnare și umilință, ca să se smerească și să se împace cu tine.” Și i-a spus lui aceasta povestire: „Erau doi oameni mireni, în Egipt în ținutul Alexandriei și erau amândoi cu bună cucernicie și cu viață bună. Aceștia, sfătuindu-se amândoi, au lăsat lumea și s-au călugărit împreună. Și auzind ei citindu-se cuvântul ce este scris în Sfânta Evanghelie, care zice că unii s-au scopit pe sine pentru Împărăția Cerului, și râvnind acelui cuvânt, s-au scopit pe sine amândoi. Și, neștiind ei puterea dumnezeieștii Scripturi, li se părea că mare bunătate au făcut ei cu acea faptă, că s-au scopit pe sine pentru Împărăția Cerului. Iar arhiepiscopul, auzind de acest lucru al lor, i-a despărțit pe ei de Sfânta Biserică. Iar ei se răzvrăteau asupra arhiepiscopului, zicând că pentru oarecare pizmă și fără dreptate i-a despărțit pe ei de Biserică și s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul Ierusalimului, să se jeluiască și să-și spună pricina lor și acela îi va binecuvânta și-i va împăca, iarăși, pe ei cu Biserica. Deci au mers la arhiepiscopul Ierusalimului și au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despărțit pe ei de Biserică, și spunându-i și pentru care pricină i-a despărțit. Iar arhiepiscopul Ierusalimului, auzind acestea, a zis lor: Și eu vă despart pe voi. Iar ei, auzind aceasta, s-au necăjit foarte. Și, sfătuindu-se, au zis unul către altul:  să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei și acela văzând supărarea și strâmbătatea ce tragem, nefiind vinovați, își va face milă și ne va primi pe noi. Și așa au mers la arhiepiscopul Antiohiei și i-au spus lui jalba și pricina lor, iar arhiepiscopul, auzind, a zis lor: Și eu vă despart pe voi. Iar ei, în loc de nădejdea ce aveau că-i va bucura acel arhiepiscop, auziră dimpotrivă și pe acesta, ca și pe ceilalți, zicându-le: Și eu vă despart pe voi. Și s-au sfătuit aceia să meargă la Roma, la papa, zicând: Să mergem, frate, la papa și el ne va primi pe noi și ne va da izbândă nouă față de toți ceilalți. Și așa, au plecat, și au mers la Roma, la papa și s-au jeluit și au spus papei toată pricina lor, și cum toți arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea și nevinovăția, i-au despărțit pe ei de Sfânta Biserică, fără de nici o pricină sau vină. Iar papa, auzind acestea, le-a zis lor: Și eu vă despart pe voi. Iar ei, auzind și de la papa tot același cuvânt pe care l-au auzit de la ceilalți arhiepiscopi, vorbeau între ei, zicând: „Ce vom face, frate, că aceștia sunt uniți toți la un cuvânt, fiindcă ei se adună în soboare, toți la un loc, și se sfătuiesc și se unesc să ție toți una și să fie toți într-un cuvânt. Ci noi, frate, să mergem la Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului și să ne jeluim și să-i spunem lui toată pricina noastră. Și acela, fiind om sfânt și prooroc și cunoscător, ne va cunoaște supărarea și nevinovăția noastră și necazul ce tragem fără dreptate și ne va primi pe noi. Și așa, ieșind din cetatea Romei, au plecat și au mers la Cipru. Și dacă s-au apropiat de cetatea unde era Sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit Sfântului venirea acelor doi călugări și osteneala și pricina lor. Iar Sfântul Epifanie, înștiințându-se despre dânșii, îndată a trimis pe un cleric al său întru întâmpinarea lor, ca să le spună că nici în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, că nu-i primește pe ei. Iar ei, auzind aceasta, s-au umilit în inimile lor și s-au smerit pe sine, vorbind unul către altul și zicând: Cu adevărat, frate, noi am greșit lui Dumnezeu. Și pentru ce, dar, umblăm zbuciumându-ne, vrând să ne îndreptățim noi? Că, iată, așa precum socoteam noi, toți fără de dreptate și fără de nici o vină, unul după altul, ne despărțiră pe noi de Sfânta Biserică. Iar acesta, încă nici n-am mers la dânsul să ne jeluim lui și să ne spunem pricina noastră, și nici nu ne-a văzut pe noi, ci, fiind el om sfânt și prooroc cunoscător, iată că Însuși Dumnezeu i-a descoperit lui și i-a arătat venirea noastră la dânsul și greșeala noastră, pentru care ne-a poruncit nouă nici în cetatea lui să nu intrăm. Pentru aceea, frate, în zadar ne ostenim noi, umblând să ne îndreptățim, că noi am greșit lui Dumnezeu și Dumnezeu i-a arătat lui greșelile noastre. Pentru aceea, nu numai că nu ne primește pe noi să vedem fața lui, dar nici în cetate nu ne dă voie să intrăm. Și așa au început a se umili și a plânge și a se smeri, cunoscându-și greșeala și păcatul lor. Iar cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, văzându-i pe dânșii că și-au cunoscut greșeala lor și că s-au umilit în inimile lor și se smeresc, căindu-se de păcatul lor, a descoperit și au arătat iarăși și aceasta Sfântului Epifanie, că și-au cunoscut păcatul și că se smeresc, căindu-se. Și i-a poruncit lui să trimită ca să-i cheme și să-i primească pe ei, că și-au cunoscut greșeala lor și că se căiesc. Și a trimis Sfântul Epifanie la dânșii și i-a chemat la sine și, cu multe cuvinte de folos i-a învățat și i-a mângâiat pe ei și i-a primit în Sfânta Biserică și i-a împărtășit pe ei cu Sfintele Taine și a scris pentru dânșii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând: Primește, frate, pe fiii tăi, că adevărat, acum, s-au smerit și s-au pocăit. Și așa i-a trimis pe ei la locul lor.”

Această povestire, spunând-o bătrânul fratelui, i-a zis lui: „Iată fiule, aceasta este adevărata tămăduire a sufletului, că întru toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne și ocărându-ne, descoperindu-ne și vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, iar nu ale fratelui nostru”. Acestea auzindu-le, fratele s-a umilit în inima sa și a făgăduit că va face după cuvântul bătrânului. S-a dus, iarăși, cu smerenie la acel frate, care avea necaz pe el, să se roage să-l ierte pe el și, bătând la ușa chiliei, îndată a auzit și i-a deschis lui. Și mai înainte de a se pleca el și a-și cere iertăciune, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „Iartă-mă, frate, că te-am scârbit pe tine”. Și așa, cu dragoste, din tot sufletul, sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânșii.

 

 

.