Acest cuvios Părinte, Eumenie, a trăit pe la anii 550-600, călătorind din tânără vârstă pe calea cea strâmtă și lui Dumnezeu plăcută, pe care mergând, două sarcini grele are omul a lepăda: averea și poftele trupești.

Drept aceea, a lepădat Cuviosul averea sa, împărțind-o la săraci, săturând pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi, după cuvântul Domnului către tânărul care-L întrebase, zicându-i:Vinde averea ta și dă-o săracilor și vei avea comoară în cer (Matei 19, 21). Deci, pe toate socotindu-le gunoaie, a alergat sprinten să afle și să urmeze pe Hristos.

Tot așa a lepădat acest Cuvios și grosimea trupului, supunându-și poftele sale cu nevoințele, cu înfrânarea, cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea, cu ostenelile și s-a făcut subțire, ferindu-se de toată plăcerea cea trupească și de iubirea dulceților lumești, înfrânându-se de toate acelea care îngrață trupul, înroșind poftele și născând patimile. Nu și-a dat somn ochilor săi, până ce sufletul și trupul lui, curățindu-se de patimi, nu s-a făcut locaș Sfântului Duh.

Și așa, lepădând amândouă sarcinile cele grele, una de avere și alta a mult pătimașului trup, s-a făcut lesnicios pentru petrecerea pe calea cea îngustă, care duce la viața veșnică. Deci i s-a dat lui și darul propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu, împodobit cu multă înțelepciune. Iar când viața lui cea îmbunătățită strălucea ca o lumină și era multora de folos, a fost ales și ridicat la scaunul de episcop al bisericii din Gortina, unde, luminând ca un soare, păstorea Biserica cu fapta și cu cuvântul, făcându-se pildă tuturor și fiind el și foarte milostiv, ca Eumenie milostiv însemnează. Și i s-a dat lui și puterea facerii de minuni, încât era tată sărmanilor, bogăție săracilor, dătător celor ce cer, celor ce pătimesc împreună-pătimitor și preaminunat făcător de minuni.

A mers și la Roma, ca un înalt luminător ce era, mânat de dorința de a propovădui Evanghelia, iar de acolo a mers în Tebaida Egiptului. Aici, ajungând pe vreme de secetă în tot ținutul, cu rugăciunile sale pământul a primit ploaie îmbelșugată.

Deci, după o îndelungată propovăduire în acest ținut, și aducând multe suflete la lumina credinței lui Hristos, Sfântul Eumenie își sfârși în Tebaida șirul zilelor sale, mutându-se la Domnul, ca bunul slujitor din Evanghelie. Iar moaștele lui au fost trimise la locul lui de naștere, la Raxos, în Grecia.

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre călugărul ce plângea în toate zilele

Un frate, îmbrăcându-se în chipul călugăresc, a mers și s-a sălășluit în muntele Nistriei. Însă era chilia lui aproape de alt frate, și-l auzea pe el în toate zilele plângându-și păcatele sale. Deci, după ce multă vreme nu i-au venit și lui lacrimi, își mustra sufletul său, zicând: „Oare nu vei plânge, ticălosule, și nu te vei tângui? Să mă crezi pe mine, că măcar că nu voiești, vei plânge”. Și, luând o vargă, se bătea pe sine peste trupul gol, până ce îi veneau lacrimi. Însă, s-a întrebat fratele și s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui, de face bine pedepsindu-se pe sine. Deci, într-o noapte, a văzut în somn pe fratele cel ce locuia aproape, purtând cununa și stând în ceata Mucenicilor, iar pe un oarecare bărbat privind și zicând: „Vezi pe bunul Mucenic? Și tu mântuiește-te pentru Hristos, ca și acesta, și împreună cu Mucenicii te vei încununa”.

.
Întru această zi, cuvânt despre milostenie, căci cel ce dă săracului, dă lui Hristos
       Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv, încât și pe ulitele cetății umblând el, mergea după dânsul mulțime de săraci. Iar el se făcea ca și când îi gonea și-i îndepărta, însă punea în mâinile lui milostenie. Și făcea aceasta, voind să se tăinuiască de oameni. Deci, unul din prietenii lui credincioși l-a întrebat pe el cum s-a făcut milostiv. Și i-a spus lui, grăind: „Când eram mic, ca de zece ani, și am intrat în biserică să mă rog, am văzut pe un bătrân duhovnic, învățând poporul și spunându-i despre milostenie: cel ce dă săracului pune în înseși mâinile lui Hristos. Iar eu am auzit și n-am crezut pe cel ce învăța, că gândeam: Eu am auzit că Hristos stă în cer, de-a dreapta Tatălui, deci, cum se află pe pământ, precum învață acesta, ca să ia ceea ce se dă săracilor? Iar acestea gândind eu, m-am dus la casa mea și am văzut pe un sărac în haine rupte mergând, iar deasupra capului său sta un chip al Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum mergea săracul acela pe calea sa, iată un om milostiv l-a întâmpinat pe el și i-a dat lui o pâine. Și cum a întins  mâna cela ce da pâinea, iata și chipul Mântuitorului, care Și-a întins mâinile Sale spre mâinile lui și l-a binecuvântat pe acela. Deci aceasta văzând-o, am crezut că acel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos dă. Dar eu încă și acum văd același chip, stând deasupra capului săracilor și pentru aceea sunt cuprins de frică și fac milostenie după putere, pe cât pot.”


Întru această zi, cuvânt despre viața ce va să fie, dintr-ale Fericitului Augustin
       Scrie Fericitul Augustin această istorie, zicând: Fratele meu Ghenadie, doctorul cel slăvit, s-a deprins din tinerețe a fi milostiv și mult îndurat către săraci, precum însuși mi-a povestit. Și i-a venit lui o îndoială de la urâtorul binelui, vrăjmașul, gândind: „Oare mai este altă viață după moarte?” Și așa petrecea întristat. Însă, milostivul Dumnezeu, nevrând să piară lucrătorul faptelor bune, a iconomisit în acest chip: Odată, culcându-se el pe patul său, ca să se odihnească, i s-a arătat în somn un tânăr preafrumos și i-a zis lui: „Vino după mine!” Și, mergând după dânsul, l-a dus pe el într-o cetate, unde se auzeau preaminunate cântări. Și a întrebat pe tânărul care îl purta: „Ce este aceasta?” Și i-a răspuns lui: „Aceasta este cântarea și veselia sfinților lui Dumnezeu”. Și după aceasta și-a venit în sine și s-a deșteptat. Iar vrăjmașul, iarăși, îi zicea, prin gând, că acestea sunt niște năluciri. Deci, culcându-se a doua noapte, întristat, iarăși i s-a arătat lui același tânăr și l-a întrebat: „Oare mă cunoști?” Iar el a răspuns: „Tare bine te cunosc”. Și l-a întrebat: „Dar unde m-ai văzut?” Și i-a zis Ghenadie: „Nu de mult te-am văzut, că m-ai dus și m-ai purtat într-o cetate, unde se auzeau cântări dulci și veselii”. Și l-a întrebat: „În ce chip m-ai văzut, în somn sau aievea?” Și i-a răspuns: „În somn”. I-a zis tânărul: „Bine ai grăit, că și acum, în somn mă vezi”. Și a răspuns Ghenadie: „Știu, cu adevărat, că și acum în somn te văd”. Deci, l-a întrebat îngerul: „Unde dar este acum trupul tău?” A răspuns: „În cămara mea”. L-a întrebat iarăși: „Au știi tu că acum ochii tăi sunt închiși și fără simțire în trupul tău și nu văd nimic?” I-a răspuns: „Știu tare bine”. Iar el i-a zis: „Deci dar, cu care ochi mă vezi tu acum și privești la mine?” Ghenadie sta uimit și nu știa ce răspuns să dea. Îngerul a început a-l dojeni și a-l învăța, zicând: „Ochii tăi cei trupești acum sunt nesimțitori și nu pot să vadă. Iar aceștia, cu care privești la mine, sunt alți ochi, și când vei muri, atunci fără ochii cei trupești ai să vezi și ai să viețuiești și toată știința și cunoștința o să ai. Iată, de acum, să pui început bun și să nu te mai îndoiești de viața cea de după moarte”. Și, zicând acest cuvânt, îngerul s-a făcut nevăzut, iar el s-a trezit. Și de atunci până la moartea sa, n-a mai avut nici o îndoială în inima sa.

Iarăși, asemenea acesteia, ne istorisește Sfântul Augustin, zicând: Am auzit de la Mihail însuși că i s-a întâmplat a auzi aceasta de la unchiul său, ce se cheamă tot Mihail, care, iubind mult filosofia, se îndeletnicea mult cu învățăturile lui Platon și cu alte asemenea filosofii și câștigase mare prieteșug cu Marsilie, bărbatul cel prea învățat și sporit în faptele cele bune. Și aceștia doi, Mihail unchiul și Marsilie, de multe ori se îndeletniceau cu vorbe adânci filosofești. Iar odată, după obicei, intrând iarăși în noime adânci filosofești și întrebându-se, Marsilie a dus vorba și despre viața cea fără de sfârșit, ce are să se descopere după mutarea cea de aici. Și din multa vorbă ce a fost, au venit la atâta neînțelegere, că au dat mâna unul cu altul și cu jurământ au întărit, că oricare din ei va muri mai înainte, să vie să se arate celui ce a rămas, spre mai buna încredințare. Și a mers Marsilie la locul său, în cetatea Florența. Și a trecut vreme îndelungată. Odată, Mihail, îndeletnicindu-se în învățăturile sale acasă, deodată a auzit o alergare de cal, care a stat lângă ușa lui. Și s-a auzit glas, strigând: Mihaile, Mihaile, toate cele vorbite de noi sunt adevărate, adevărate! Și, sculându-se, Mihail a deschis fereastra și a văzut pe un bărbat îmbrăcat tot în alb, călare; și cum l-a văzut Mihail, îndată a întors calul și se ducea. Și a început a striga Mihail după dânsul, zicând: „Marsilie, Marsilie”. Și s-a făcut nevăzut. Și Mihail s-a înfricoșat foarte de aceasta. Și, începând a cerceta cu deamănuntul despre Marsilie, a aflat, ca în ziua și ceasul acela în care i s-a arătat, Marsilie a fost mutat către Domnul, din cetatea Florenta. După aceea, Mihail lăsând deșarta filosofie, se îngrijea de viața cea veșnică.

 

 

 

.