Acesta, fiind om în vârstă și învățat, a trăit pe vremea împăraților Traian (98-117) și Adrian (117-138) și fusese ucenic al Apostolilor Domnului. După tradiția Bisericii, el a propovăduit Evanghelia în multe locuri, dar, cu deosebire, în Magnezia și la Atena, unde a fost și episcop. Că, precum steaua magilor de la răsărit, așa și el a arătat popoarelor calea cea dreaptă a credinței, surpând jertfele păgânești și închinarea la idoli și aducând pe mulți din întunericul păgânătății la lumina cunoștinței lui Dumnezeu și la credința lui Hristos.

Dar, întunericul urăște totdeauna lumina. Drept aceea, și închinătorii idolilor goniră pe Sfântul Apostol Codrat de la turma sa din Atena, împroșcându-l mai întâi cu pietre, ca pe un alt Ștefan, dar Sfântul a fost păzit viu, cu darul lui Hristos. Fiind prins, apoi, de slujitorii împăratului Adrian, a fost supus la felurite alte chinuri, până ce, sfârșit de puteri, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, primind de la Hristos cununa mucenicilor.

 

Întru această zi, cuvânt, cum se cade a viețui creștinul

Tot creștinul care este deosebit de necredincioși să petreacă fără a face păcate, ca un prieten al lui Dumnezeu, ca un vrăjmaș al diavolului și ca un părtaș al Tainelor lui Hristos. Ci, lepădându-se de sataniceștele fapte și de înșelăciunile drăcești, curat fiind și cuvios, de Dumnezeu iubitor și adeseori rugându-se lui Dumnezeu, să zică: „Tatăl nostru, Carele ești în ceruri.” Ca nu, în chip nevrednic, pe Dumnezeu numindu-L Tatăl, să-L ocărească pe El. Ci, ca un fiu, să slăvească pe Tatăl și, ca un slujitor, să se teamă de Domnul său. Că grăiește Domnul: Dacă Tată vă sunt vouă, apoi unde Îmi este Mie slava și cinstea de la voi? Iar dacă vă sunt Domn, apoi, unde-Mi este frica voastră de Mine? Drept aceea, fraților, să petrecem în porunca lui Dumnezeu. Să-L cinstim pe El ca pe un Tată și să ne temem ca de un Domn. Să ne aducem aminte de păcatele noastre și de ele să suspinăm neîncetat. Și așa, curățindu-ne sufletele noastre, la Hristos să venim.

 Cuvânt din Everghitinos, al Sfântului Grigorie Dialogul, către diaconul Petru, despre vedenii de chinuri de la duhurile răutății, spre zidire

Teodor era un copil foarte neașezat, care mai mult de nevoie decât de voie, l-a urmat pe fratele său în mănăstire, acesta fiind călugăr. Și, fiind el și foarte nesupus, că, dacă cineva i-ar fi spus ceva bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu făcea, dar nici să audă nu voia, nici nu suferea vreodată să umble în haina sfintei petreceri. Dar, fiind el lovit de boala ciumei în coapsă și venind în ceasul cel de pe urmă, s-au adunat toți frații. Și dacă l-au văzut pe dânsul stingându-se, că trupul lui murise, răcindu-se din toate părțile, și că puțină căldură de viață mai rămăsese numai în pieptul lui, făceau rugăciuni deosebite pentru dânsul, rugându-se iubitorului de oameni. Dumnezeu, să fie lui milostiv, la ieșirea lui din această lume. Și, rugându-se frații, deodată acela a început a striga cu mare glas și a tăia rugăciunile fraților zicând: „Depărtați-vă de la mine, depărtați-vă, că iată balaurului m-am dat spre mâncare și pentru a voastră stare de față nu poate să mă mănânce. Că, iată, capul meu l-a îmbucat în gura lui. Deci, dați-i loc ca să nu mă chinuiască mai mult și ce are a face, să facă mai repede, de vreme ce lui am fost dat spre mâncare. Pentru ce să mai rabd întârziere?” Iar frații i-au zis lui: „Fă, frate, semnul cinstitei și de viață făcătoarei cruci peste tine”. Iar acela, cu preatare strigare, a răspuns zicând: „Eu vreau pe mine a mă însemna, dar nu pot, că de balelele balaurului sunt îngreuiat”. Iar frații auzind, căzând la pământ cu lacrimi și mai cu osârdie se rugau pentru izbăvirea lui. Deci, petrecând ei în rugăciune, bolnavul cu mare glas striga: „Mulțumire lui Dumnezeu! Că iată balaurul, cel ce mă luase spre mâncare, a fugit și a sta nici n-a răbdat rugăciunilor voastre. Deci, acum, pentru păcatele mele rugați-vă, că gata sunt a mă întoarce și a părăsi viața cea mirenească cu desăvârșire”.

Deci, îndată după aceasta, dobândind putere de viață, cu toată inima, s-a întors către Dumnezeu, schimbându-și socotința ca unul care a fost pedepsit, din destul, cu bătaia. Și așa a ieșit din trup. Că acesta a văzut muncirea cea de după moarte, pentru al său folos; iar alții, pentru a noastră zidire, spun, chinurile cele de la duhurile cele rele, pe care le-au văzut, încă suflând și apoi, îndată, își dau duhul.

Tot așa era un bărbat cu numele Hrisaorie. După ale lumii acesteia, era foarte vestit, dar cu cât prisosea în bogății, pe atât și în patimi era bogat, întru mândrie îngâmfându-se, voilor trupești supunându-se, spre grămădirea de bogății cu sârguință nevoindu-se, cu zgârcenia, peste măsură, aprinzându-se. Deci, binevoind Domnul a pune sfârșit atâtor patimi, l-a lăsat să cadă în boală purtătoare de moarte. Și ajungând la ceasul morții, având ochii deschiși, a văzut înfricoșătoare și întunecate duhuri, stând înaintea lui și trăgându-l pe el cu sila, ca să-l ducă spre încuietorile iadului. Deci a început a tremura și a se îngălbeni, sudorile peste tot curgându-i, cerând cu glas mare hotărârea așteptată și strigând și pe fiul său, Maxim cu numele, (pe care și eu, mai pe urmă, fiind călugăr, l-am cunoscut) pe acesta cu preaiute și amestecată strigare chemându-l, zicea: „Maxime, aleargă, că niciodată rău ție nu ți-am făcut întru credința ta primește-mă”. Deci, Maxim, tulburat și plângând, a venit îndată și, împreună cu dânsul toți ai casei. Dar aceștia nu vedeau duhurile cele viclene, care îl trăgeau cu sila pe dânsul. Iar venirea lor o pricepeau din mărturisirea bolnavului prin gălbenirea și prin chipul celui ce pătimea. Că, de frica și de vederea lor cea întunecată, încoace și încolo în pat se întorcea. Iar, uneori pe partea stând zăcând le vedea pe ele stând înaintea lui. Și vederea lor n-o putea suferi. Iar alteori, spre perete întorcându-se și acolo de față le vedea. Și, deznădăjduindu-se a se izbăvi de dânsele, în mare strâmtoare fiind, cu mare glas a început a striga: „Izbăvește-mă măcar până dimineață”. Și întru aceste strigăte, a ieșit din trup.

Deci, luminat se arată că, nu pentru sine, ci pentru noi a văzut acestea, ca noi, acestea învățându-ne, să ne temem și să ne îndreptăm, căci, ce i-a folosit aceluia vederea duhurilor rele, mai înainte de moarte, și cererea de izbăvire? Pe care, chiar cerând-o, nu a dobândit-o.

 

 

 

 

 

.