Acesta a fost pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450) și a lui Leon cel Mare (457-474) în cetatea Corint. Tatăl său se chema Ioan, fiind preot al bisericii din Corint, iar mama lui era Evdochia. Era nepot al lui Petru episcopul, care l-a făcut citeț la aceeași biserică. Deci, plinind el de la nașterea sa optsprezece ani, s-a dus la Ierusalim și, mergând în lavră, a fost făcut călugăr de marele Eftimie. Și, arătând el multă nevoință, a petrecut 30 de ani în ascultările mănăstirii cu viață deobște apoi, la șaptezeci de ani, a început a se nevoi în peștera Sfântului Hariton, ca pustinic.

        În vremea aceasta, se înmulțea eresul lui Origen, în Sfânta Cetate, la a cărui dezrădăcinare, Cuviosul Chiriac a îndurat multe osteneli, cu rugăciunea și cuvântul, întorcând pe cei înșelați de la amăgire și întărind pe cei credincioși în dreapta credință și proorocind grabnica risipire a eresului, prin grabnica moarte a începătorilor ereziei, Hon și Leontie.

        Deci, la nouăzeci și nouă de ani ai vieții sale, a mers Cuviosul Chiriac la liniște și s-a liniștit în munte, vreme de încă nouă ani, înainte de sfârșitul său. Și avea Cuviosul un leu mare și înfricoșător, care nu vătăma pe frați, paznic al lui de tâlhari și al verdețurilor lui, de caprele sălbatice. Și era Sfântul Chiriac blând și primitor și spunea mai dinainte cele ce aveau să fie. Și era drept la trup, cu cuviință și cu har, păstrând la peste o sută de ani de vârstă, toate părțile trupului întregi și neschimonosite de bătrânețe. Și niciodată nu s-a aflat șezând degeaba, ci, sau se ruga sau lucra ceva. Și, așa, ajungând la adânci bătrâneți și făcând multe minuni, cu harul lui Hristos, a raposat în Domnul.

Întru această zi, povestire din viața Părintelui nostru Chiriac Sihastrul

        Întru această vreme se înmulțea eresul lui Origen, pentru dezrădăcinarea căruia Sfântul Chiriac a suferit multe osteneli și, cu rugăciunea și cuvântul, pierzând ereticeasca și fără de Dumnezeu învățătură, pe cei înșelați i-a întors de la amăgire, iar pe dreptcredincioși i-a întărit în credință, de care lucru grăiește Chiril, scriitorul cărții acesteia, așa:

        Eu, zice el, ieșind atunci din Lavra marelui Eftimie, am mers în Lavra Sfântului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din liniște (sihăstrie) și am fost trimis de dânsul cu cărți la ava Chiriac, înștiințându-l de războiul ce a fost cu ereticii în Sfânta Cetate și rugându-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca degrabă să cadă învățăturile lui Hon și Leontie, căpeteniile ereticești, care bârfesc asupra lui Hristos hulirile lui Origen. Și, sosind eu la locașul Suchiului, am mers la peștera Cuviosului Hariton și, închinându-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea și i-am spus și din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan Sihastrul. Iar el mi-a zis mie: „Să nu se mai mâhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Și a poruncit despre grabnica moarte a lui Hon și Leontie, care răspândeau dogmele lui Origen. Deci, întinzând cuvântul de învățătură, Cuviosul mi-a arătat mie nebunia și amăgirea origeniștilor și cum că, prin dumnezeiască descoperire i s-a arătat lui otrava eresului acestuia și pierzarea celor înșelați de el. Apoi, fericitul, înțelegând din vorbe că sunt călugăr din Lavra marelui Eftimie, mi-a zis: „Iată, dar, frate, părtaș al mânăstirii mele ești”. Și a început a spune multe despre Sfântul Eftimie, spre folosul meu. Și așa, cu povestirile cele folositoare și cu vorba lui cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a slobozit cu pace. Și degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac, că au murit de năpraznă începătorii eresurilor și s-a risipit ereticeasca putere și a încetat războiul cel din mijlocul dreptcredincioșilor. Atunci Chiriac, fără de grijă fiind, a ieșit din peștera Cuviosului Hariton și a mers, iarăși, la sihăstrie în Susachim, la nouăzeci și nouă de ani ai vieții sale și a sihăstrit într-însa nouă ani. Drept aceea, eu iarăși poftind să văd fața cea cu sfântă podoabă a Cuviosului și să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locașul Suchiului, la fericitul Chiriac, și am aflat acolo pe Ioan, ucenicul lui.

        Iar când ne apropiam de locul acela, ne-a întâmpinat pe noi un leu foarte mare și înfricoșător pe care, văzându-l, m-am temut foarte.. Iar Ioan, ucenicul Sfântului, văzându-mă înspăimântat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chiril, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru și nu vatămă pe frații ce vin la dânsul”. Iar leul, văzându-ne pe noi venind la stareț, a pășit în lături din cale. Și, văzându-mă pe mine, ava Chiriac a zis: Iată, fratele mânăstirii mele, Chiril, vine la mine, și s-a bucurat de mine”. Apoi, făcând rugăciune, am început să vorbim și Ioan, ucenicul lui, i-a spus de mine: „Părinte, fratele Chiril, văzând leul, s-a temut foarte”. Deci, mi-a zis mie starețul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că petrece cu mine, și-mi păzește aceste puține verdețuri de caprele sălbatice”. Și, vorbind, mi-a spus mie multe din marele Eftimie și de alți părinti pustinici, care au viețuit cu fapte bune; apoi, a poruncit să-mi pună înainte mâncare.. Și, mâncând noi, a venit leul și sta înaintea noastră. Și, sculându-se, starețul i-a dat lui o parte din pâine, zicându-i: „Mergi de păzește verdețurile”.. Iar mie mi-a zis: „Vezi, fiule, leul acesta? Nu numai verdețurile îmi păzește, ci și pe tâlhari și pe barbari îi gonește de aici. Că de multe ori, oameni răi au năpădit asupra acestui loc sărac și i-a gonit pe ei leul”. Iar eu, auzind acestea, m-am mirat și am proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fiarele sălbatice, ca pe niște oi, plăcutului Său. Și am petrecut la dânsul o zi și multă învățătură de la dânsul am luat. Iar a doua zi, făcând rugăciune, mi-a dat blagoslovenie și m-a slobozit cu pace, poruncind ucenicului său să mă petreacă. Și, ieșind, am aflat leul șezând în cale și mâncând o capră sălbatică. Și m-am oprit, neîndrăznind a merge pe lângă el. Iar el, văzându-ne pe noi că stăm, și-a lăsat vânatul său și s-a abătut din cale, până ce am trecut.

        Locul unde Cuviosul viețuia era sec și fără apă și fântână nu avea. Deci, săpând fericitul o groapă într-o piatră, aduna într-însa apă iarna și destulă îi era, spre trebuință și spre adăparea verdețurilor, pe toată vara. Iar într-o vară, în luna lui iulie, fiind arșiță mare, a secat apa cea adunată în piatră și se mâhnea Sfântul, neavând apă. Deci, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai scăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustiul acesta puțină apă, pentru cele de nevoie ale săracului meu trup”. Și îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susachimului, unde viețuia, și a plouat în jurul chiliei lui și i-a umplut lui toate gropile, cele ce erau de piatră. Așa, degrabă, a ascultat Dumnezeu pe robul său.

        Încă, socotesc de folos cu dreptate – zice scriitorul vieții acesteia, Chiril – a spune aici și aceasta pe care mi-a povestit-o mie părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblând noi prin pustie, mi-a arătat mie un loc, zicându-mi: „Aceasta este locuința fericitei Maria”. Și l-am rugat pe el, ca să-mi spună mie de dânsa. Iar el a început a-mi spune: „A fost, zicea el, ceva mai înainte, că mergând eu împreună cu prietenul meu, fratele Paramon, la părintele Chiriac, căutând, am văzut de departe un om stând. Și socoteam că este un pustnic și, sârguindu-ne, am mers la dânsul, vrând să ne închinăm lui. Și, dacă ne-am apropiat de locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Apoi, ne-am înfricoșat și ne-am înspăimântat, socotind că am văzut un duh viclean și stam la rugăciune. Iar, după rugăciune, căutând încoace și încolo, am aflat o peșteră în pământ și am cunoscut că nu duh viclean era, ci un rob al lui Dumnezeu este și s-a ascuns înaintea noastră. Și, mergând aproape de peșteră, l-am rugat pe el cu jurământ, ca să se arate nouă și să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale și de folositoarele lui cuvinte. Și am auzit din peșteră un răspuns ca acesta: „Ce folos voiți de la mine? Sunt o femeie păcătoasă și proastă. Și ne-a întrebat pe noi, zicând: „Voi unde mergeți? Și i-am răspuns ei: Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Ci, să ne spui nouă, pentru Dumnezeu, cum îți este numele și viața ta și de unde ești și pentru ce pricină ai venit aici. Iar ea a răspuns: Să mergeți unde voiți să mergeți și, când vă veți întoarce, vă voi spune vouă. Iar noi ne-am jurat, zicând: Nu ne vom duce, până nu vom auzi de la tine numele și viața ta. Iar ea, văzându-ne pe noi că nu voim să ne ducem, a început, din peștera sa și nearătându-se, a ne spune așa: Eu mă numesc Maria și am fost cititoare de psalmi la biserica Învierii lui Hristos, dar diavolul pe mulți îi rănea din pricina mea, și m-am temut ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gânduri ale cuiva și să nu adaug păcate peste păcatele mele. M-am rugat lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mă izbăveasca de păcat și de unele sminteli ca acestea. Deci, umilindu-mă, odinioară, cu inima, de frica lui Dumnezeu, am mers la Siloam și am scos un vas cu apă și am luat și o coșniță de bob muiat și am ieșit noaptea din cetate și, încredintându-mă dumnezeiescului ajutor, m-am dus în pustie. Iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus în acest loc și am optsprezece ani viețuind aici și, cu darul lui Dumnezeu, nu mi-a sfârșit apa, nici coșnița de bob, până astăzi. Ci, mă rog vouă, mergeți acum la părintele Chiriac și sfârșiți slujba voastră, iar, când vă veți întoarce, să mă cercetați și pe mine, săraca.

        Aceasta auzind-o, am mers la părintele Chiriac și i-am spus lui toate cele ce am auzit de la fericita Maria. Iar părintele s-a minunat și a zis: Slavă Ție, Dumnezeul nostru, câți sfinți ascunși ai, nu numai bărbați, ci și femei, slujindu-ți Ție în taină. Ci să mergeți, fiii mei, la plăcuta lui Dumnezeu și ce va zice vouă, să păziți. Deci, întorcându-ne de la părintele Chiriac, am mers la peștera fericitei Maria și am strigat-o, zicând: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta; și nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne de intrarea peșterii, am făcut rugăciune și nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrând înlăuntrul peșterii, am aflat-o pe ea răposată în Domnul. Iar din sfânt trupul ei ieșea mare și frumoasă mirosire și nu am avut în ce să o învelim și să o îngropăm pe ea. Și ne-am dus la mănăstire și am adus de acolo toate cele de trebuință și, îmbrăcând-o, am îngropat-o pe ea în peșteră și am astupat peștera cu pietre.”

        Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viață ca aceasta, a roabei lui Dumnezeu și am socotit să o dau în scris, spre umilința celor ce o vor auzi și întru slava iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.

Întru aceastã zi, pomenirea Sfinților Mucenici Dada, Govdela și Casdoas, fiu si rudenii ai lui Saporie, împăratul perșilor (sec.IV)

        Întru zilele lui Saporie cel Mare, împăratul perșilor, tatăl Sfântului Govdela, era un oarecare creștin anume Dada, mai de frunte la iatacul împărătesc, preaiubit și neam împăratului, trimis să domnească în țările ce erau sub stăpânirea perșilor și el credea, arătat, în Hristos. Deci, pârându-l oarecine la împărat, acesta a trimis la dânsul pe Andramelec, cel mai mare dintre dregătorii lui, ca să afle adevărul, și, găsindu-l că adevărat crede în Hristos, a scris de aceasta împăratului. Iar împăratul, scriindu-i răspunsul, i-a dat putere asupra oricărui creștin. Și acest răspuns l-a trimis cu fiul său, Govdela. Deci, primind Andramelec răspunsul și Govdela șezând alături cu dânsul, a început a face cercetare și, luându-i seama ce aveau ei în gândul lor, au aflat pe Sfântul, crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos și vrând să moară cu osârdie pentru Dânsul.

        Atunci, au aprins un cuptor de foc foarte mare și au poruncit să bage pe Sfântul într-însul. Și, aprinzându-se cuptorul foarte și înălțându-se para focului, încât se îngrozeau cei ce o vedeau, au adus pe Sfântul Dada să-l arunce într-însul, că nu se supuneau păgâniei.

        Deci, dacă s-a apropiat de cuptor și și-a făcut semnul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, au văzut cuptorul stins și izvorând apă, în loc de văpaie. Și se minunau toți de o minune mare ca aceea. Iar fiul împăratului, Govdela, a zis: „Iubitul meu Dada, cine te-a învățat niște farmece ca acestea?” Iar el a zis către dânsul: „Măcar de te-ai fi învrednicit și tu să fi învățat de la dascălul meu”. Și Govdela a zis: „Dar, de voi crede în Hristosul tău, putea-voi să fac și eu lucruri ca acestea?” Zis-a Dada: „Nu numai ca acestea vei face, ci cu Dânsul vei împărăți”. Și a poruncit Govdela de a aprins un cuptor și, chemând el numele lui Hristos, îndată l-a stins și, căzând la Sfântul, a crezut în Hristos.

        Acestea văzând, Andramelec s-a dus de a spus toate împăratului. Deci, împăratul, auzind că fiul său s-a făcut creștin, a trimis de l-au adus și a poruncit să taie toiege cu ghimpi și a pus patru slujitori de l-au bătut, care, obosind și nemaiputând, a pus pe alții în locul lor. Iar Sfântul, fiind bătut peste tot trupul, se ruga întru sine, ca să i se dea răbdare. Și, arătându-i-se, îngerul îl întărea zicându-i: „Fii bărbat, că eu sunt cu tine”. Și, băgându-l în temniță, a stat acolo cinci zile.

        După aceea, un oarecare Gargal, luând voie de la împăratul asupra Sfântului și asupra tuturor creștinilor și scoțând pe Sfântul din temniță și bătându-l cu vine de bou. Sfântul se ruga și osândea legea tatălui său. Atunci, a poruncit Gargal să-i scoată două fâșii de piele de la picioare până la cap, zicând: „Lasă, că va veni, cu adevărat, Hristosul tău și te va tămădui”. Și, după aceasta, legându-l foarte tare, l-au băgat iar în temniță. Deci, legăturile singure dezlegându-se și Sfântul îndată făcându-se sănătos, precum era și mai înainte, Gargal văzând aceasta, se minuna și a mers de a spus împăratului. Iar împăratul i-a zis: „Mergi de-l omoară pe păgân, că nu-mi este fecior, ci-mi este vrăjmaș, de vreme ce a crezut în Hristos”. Deci, i-a băgat o frigare arsă prin ureche, ce a răzbătut în celaltă ureche și l-a aruncat în temniță. Iar el, făcând rugaciune, a venit îngerul Domnului și i-a scos frigarea și l-a tămăduit. Deci, Gargal, văzând aceasta, iarăși, l-a bătut cu vine de bou și l-a închis, iar, a doua zi, l-a bătut cu bețe de rugi. După aceea, zgâriindu-i coastele cu unelte de fier, fără milă zicea: „Ia să vedem, veni-va Hristos să te tămăduiască?” Și numai cât s-a rugat, fiind în temniță, îndată s-a tămăduit, slăvind și mulțumind lui Hristos Dumnezeu. Deci, văzându-l cei ce erau în temniță s-au minunat, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor!” Iar stăpânitorul, mâniindu-se, a poruncit să-l ia cu cârlige de fier, să-l spânzure de umeri și să stea așa de la al treilea ceas, până la al nouălea, și, făcându-se aceasta, Sfântul se ruga întru sine, fiind spânzurat. Deci, pogorându-l de acolo, l-au dus, iarăși, în temniță. Iar mama sa și sora sa doreau ca să-l vadă, dar se temeau de împărat.
        Deci, împăratul auzind, a zis către Gargal: „Încă tot trăiește acel fermecător Govdela?” Iar el a zis: „Așa, împărate, încă este viu. Și eu multe chinuri i-am făcut lui, dar tot este viu”. Atunci, împăratul a poruncit să-i descopere pielea capului, începând de la spate, să-i acopere obrazul. Și, făcându-i și aceasta, iar l-a băgat în temniță și el slăvea pe Dumnezeu. Iar dimineață, aflând că tot este viu, i-au dezrădăcinat unghiile de la mâini și de la picioare și cele patru măsele mari și l-au auncat în temniță, ca pe un mort, poruncind să nu-i dea nici apă, nici să intre cineva la dânsul. Iar sora sa, a mers la dânsul și i-a dat apă, zicând temnicierului să nu spună cuiva, că-și va pune capul. Deci, până aici primea Sfântul tămăduirile, de vreme ce încă nu era sufletul lui întărit și întemeiat. Iar dacă i s-a adeverit credința, nu-i mai trebuia lecuire. Ci, luând răbdare, îndrăznire și osârdie la chinuri, cu luminarea Sfânului Duh, aflându-se și rănit, se bucura și tămăduia pe toți, și toți se minunau de aceasta.
        Deci, mai era și un alt oarecare Gargal, fermecător, ce se afla în temniță, pentru multe rele ce făcuse, care, văzând răbdarea Sfântului și acele slăvite și minunate lucruri ce se făceau de către dânsul, a căzut la picioarele Sfântului, zicând: „Rogu-te, robul lui Dumnezeu, pomenește-mă și pe mine înaintea Hristosului tău”. Iar Sfântul i-a zis: „Crede într-Însul și te va izbăvi de toate relele tale”. Și Gargal a zis: „Cred întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase”. Și s-a alăturat lui Govdela. Deci, a doua zi, i-a adus stăpânitorului pe amândoi înaintea sa și, dezbrăcând pe Gargal, a poruncit de l-au bătut cu toiege și el, căzând la cer, zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru numele Tău pătimesc, întărește-mă”. Și acestea zicând, și-a dat sufletul la Dumnezeu. Iar pe Sfântul Govdela, punându-l într-un teasc de lemn, i-au strujit picioarele și aprinzând niște făclii, i-au ars subțiorile. Deci, băgându-l în temniță, cei închiși se ungeau cu sângele de pe trupul Sfântului și se lecuiau de rănile lor, ce le aveau din bătăi și alți bolnavi intrau și se tămăduiau și slăveau pe Dumnezeu. De care lucru auzind, dregătorul nu credea. Iar peste cincisprezece zice, scoțându-l din temniță, l-au aflat întreg și sănătos și, văzându-l se minunau. Deci, punând într-o căldare iarbă, pucioasă și smoală și fierbându-le foarte, a poruncit să bage pe Sfântul într-însa, iar Sfântul, căutând la cer și rugându-se, s-a aruncat înăuntru, dar spărgându-se căldarea, a ieșit sănătos și neatins de smoală. Atunci Gargal socotindu-se cu sfătuitorii lui, au răstignit pe Sfântul gol, sus pe un lemn și l-au săgetat multă vreme. Și era de văzut lucru preaslăvit, de vreme ce, nu numai că Sfântul rămânea nerănit, ci și săgețile, ce se slobozeau asupra lui, se duceau în văzduh. Aceasta i-a făcut pe toți de s-au cutremurat, iar cel ce a dat sfatul acesta a tras cu arcul asupra Sfântului, dar săgeata s-a întors și i-a scos ochiul cel drept. Deci, văzând iarăși, împăratul toate lucrurile deșarte, a trimis pe fiica sa, Casdoas, să învețe pe Govdela și să-l întoarcă. Iar ea, dacă s-a dus, învățându-se de fratele său, s-a făcut creștină. Deci, împăratul mâniindu-se, de aceasta, a poruncit de a pus pe fiica sa de au bătut-o cu toiege, apoi au băgat-o în temniță și, durând-o rănile ce primise, a zis către Sfântul: „Roagă-te pentru mine, că nu pot răbda chinurile.” Iar Sfânul i-a zis: „Să nu-ți lipsească credința lui Hristos și nădăjduiesc în Acela în Care ai crezut, că nu te vor mai cuprinde chinurile, nici vei mai cunoaște altă durere.” Apoi, scoțând împăratul pe Sfântul Govdela, a poruncit să-i lege mâinile și picioarele și să-l arunce în picioarele cailor de la moară, ca să-l calce toată noaptea. Deci, făcându-se și aceasta, s-a păzit nevătămat, binecuvântând pe Dumnezeu. Iar dimineață, aflându-se sănătos și dezlegat de legături, se minunau toți. Deci, au ars și niște țepi de fier și l-au mai ars. Apoi, a poruncit de i-au băgat două cârlige de fier prin mâni și l-au spânzurat între două lemne, fiind de trei coți depărtare unul de altul. Dar Sfântul, și spânzurat, tot se ruga. Iar Dadi și Alvin, creștini fiind, stăruiau și scriau chinurile Sfântului, în taină, de frica împăratului. Către ei a zis Sfântul: „De puteți, aduceți-mi apă și undelemn, ca să mă botez, iar de nu puteți, rugați-vă, ca să se facă aceasta.” Și, grăind aceste cuvinte, iată, un norișor, mic cât o neghiniță, l-a acoperit pe Sfânt și au turnat pe capul lui undelemn și apă multă și a auzit glasuri zicându-i: „Iată că ai primit Sfântul Botez, robule al lui Dumnezeu, Govdela”. Și s-a făcut fața lui ca lumina și a ieșit mult miros frumos. Iar Sfântul, auzind glasul, spânzurat fiind pe acel lemn, făcea rugăciune către Dumnezeu, mulțumindu-I și slăvindu-L. Deci, Gargal pogorându-l și dintru acel chin, ascuțind trestie, a pus de l-a împănat pe tot trupul de la picioare, până la cap. Și, astfel, stând împănat multe ceasuri, și, iarăși, Sfântul rugându-se către Dumnezeu, și-a dat sufletul. Atunci, Gargal i-a legat picioarele cu ștreanguri și atârnându-l de cozile unor cai neînvățați, i-au târât trupul gol, prin locuri rele și pietroase, de i se rupea carnea în bucăți de pe dânsul, și ce a mai rămas din trupul lui, l-au tăiat și l-au făcut trei părți și l-au risipit. Iar creștinii, cei mai sus ziși, bărbați care erau și preoți, adică Dadi și Avdin și Armazac diaconul, le-au luat și le-au dus la casele lor. Și înfășurându-le cu pânză și cu aromate, le-au îngropat cu osârdie. Iar pe Sfântul Dada cel slăvit, vărul împăratului, chinuit mai înainte cu multe feluri de chinuri, l-au tăiat în bucăți și așa s-a săvârșit și el în Domnul. Iar oarecare iubitori de Dumnezeu, adunând și bucățile moaștelor lui, le-au îngropat la loc însemnat.
        Deci, cei trei bărbați, ce s-au pomenit mai înainte, cântând toată noaptea, când a fost la miezul nopții, s-a aflat în mijlocul lor și Sfântul Govdela, care le-a zis: Îmbărbătați-vă în Domnul, fraților și stați întăriți și neschimbați și nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar pe suflet nu pot să-l ucidă.” Iar ei, dacă l-au văzut, s-au bucurat și, iarăși, le-a zis: „Dumnezeu să vă dea plată pentru cele ce ați ostenit pentru mine”. Deci, plecându-și capul către Dadi, a zis: „Ia cornul cu undelemn și Sfântul Trup al lui Hristos și intră în grădina împăratului și unge pe sora-mea Casdoas și o împărtășește cu Sfântul Trup”. Deci, acelea luându-le, a mers și cum a sosit la poartă i s-a arătat îngerul Domnului și a intrat cu dânsul și, botezând-o preotul și împărtășind-o cu Trupul Domnului i-a zis ei: „Mergi și dormi, până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” și, îndată, luând îngerul sufletul ei, l-a adus la cer. Iar dimineață, mama sa, intrând la dânsa și aflând-o săvârșită, s-a dus la împărat și i-a zis: „De acum înainte, bucură-te tu și împărăția ta. Că fiul meu, ca și cum ar fi avut el singur greșelile a mii de ucigași, cu mii de chinuri muncindu-l tu, s-a săvârșit. Iată, acum, și fiica mea, ca și cum ar fi ucis pe tatăl ei, omorâtă cu toiege s-a săvârșit și ea”. Acestea auzind, cumplitul și nemilostivul acela băutor de sânge împărat nu s-a plecat nicidecum moaștele sfintei fiicei sale și, învelind-o spre milă. Iar împărăteasa, luând aromate de tot felul cu mirosuri scumpe, a uns într-o porfiră împărătească, a pus-o împreună cu Govdela, fiul ei. Întru slava Bunului și Iubitorului de oameni Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine slava în veci, Amin.

 

 

 

 

 

.