Ațâțătorul războaielor și mincinosul propovăduitor al păcii. Mânia cea sfântă
„Unii vor încerca să îndreptăţească neosîndirea ereticilor cu argumentul că ea se săvîrşeşte în numele păcii şi al îndepărtării războiului. Însă cine aţîţă războiul? Tocmai acele forţe masonice întunecate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfricoşătorului pentru noi toţi război, ci nimicirea Adevărului şi aducerea creştinilor ortodocşi pînă la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).
Să ilustrăm aceste idei cu un exemplu dintr-o povestire!
Într-o pădure întinsă trăiau mulţi iepuri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau fericite şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pîndeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blîndele căprioare şi le sfîşiau pe unele dintre ele. Nu era astîmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foarte prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strîns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrîn lup, viclean precum un diavol, a spus:
— Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemînă toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din ascunzişurile lor…, şi după aceea…, voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!…
Planul a fost acceptat şi pădurea incendiată.
— Incendiu! Incendiu! — s-au auzit într-o dimineaţă strigăte de groază.
Au ieşit neliniştite din bîrlogurile şi din ascunzişurile lor toate animalele. Au sărit afară iepurii din gropile unde erau ascunşi. S-au arătat căprioarele din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blînde în faţa nenorocirii generale.
— Ce vă miraţi?! – a strigat bătrînul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împreună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!
O căprioară bătrînă înţeleaptă s-a întors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:
— Nu trebuie mers împreună cu lupii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!
Unele au ascultat-o şi au pornit împreună cu ea. Însă cele mai multe dintre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.
— Unde sînt toţi, acolo vom fi şi noi! — au spus ele.
— În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!
Toate animalele, unele de-a stînga împreună cu lupul în frunte, iar altele de-a dreapta împreună cu înţeleaptă căprioară, au început o fugă nebună şi au ieşit din raza focului. Însă cînd au ajuns la loc „sigur”, lupii însetaţi de sînge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au organizat cu acestea un sinistru ospăţ…
O asemenea soartă pregăteşte oilor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţîţător al infernalelor focuri duhovniceşti… Însă cine se gîndeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mîntuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţîţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!
Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al întunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciuda faptului că aceasta este interzisă limpede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Lc. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului faţă de păcatele împotriva adevăratei credinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii personali este considerat un lucru normal. Însă ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărîm religios este un sentiment neînţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne îndeamnă categoric la aceasta, prin gura Sfîntului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).
Merită să ne oprim atenţia asupra acestor gînduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumnezeu? Sfîntul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sînt în primul rînd şi în adevăratul sens al cuvîntului demonii cei necuraţi; în al doilea rînd, după demoni, sînt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor”.
Însă cum poate cuvîntul lui Dumnezeu să propovăduiască ura? Trebuie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe care omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucît chestiunea nu se referă la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este păcat. Aceasta nu întîmplător este numită „ură desăvîrşită”. În ura către propriii duşmani există patimă, răutate, răzbunare — manifestări ale nedesăvîrşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blîndul David, nu există asemenea nedesăvîrşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvîrşire pentru noi, păcătoşii, legată nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tîlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmiţînd cuvintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvîrşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gîndul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adîncă nepătimire”.
După Fericitul Augustin, ura desăvîrşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.
Asemenea lucru spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăimăm învăţăturile eretice…, însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne rugăm pentru mîntuirea lor!” Într-o altă predică a sa el mărturiseşte: „Eu nu mă scîrbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci doresc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupului, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, cînd mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să nimicesc rătăcirea”.
Defăimarea semenilor pentru scăderile lor morale este mîrşavă, plină de ticăloşie, pe cînd osîndirea celor ce strică credinţa, trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mînie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duşmănoase, în aceştia el vede pe unii care îi doresc răul — duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii vede în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de ei. Dacă auzi că vecinii tăi săvîrşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blîndeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru virtutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sînt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mînie sfîntă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mînia curată şi bineplăcută lui Dumnezeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.
Mîntuitorul ne învaţă să nu ne mîniem în zadar (vezi Mt. 5, 22). Ce înseamnă aici cuvîntul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mînia pe fratele nostru în zadar?” El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mînia ta atunci cînd te mînii pentru interese materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori cînd cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mînii!”
Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mînie pe fratele său în zadar – va fi osîndit; însă dacă cineva se mînie din pricini binecuvîntate, cu un scop de îndreptare şi din rîvnă duhovnicească, unul ca acesta nu va fi osîndit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mînie către Elimas vrăjitorul, cît şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din rîvnă. În zadar ne mîniem noi atunci cînd fierbem de mînie pentru lucrurile materiale ori pentru slavă”.
Mînia ne-a fost dată pentru bine, însă diavolul a întors-o spre rău… învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mîniem acolo unde trebuie, pentru a împlini datoria noastră creştinească, şi să nu ne tulburăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşirea noastră de a ne revolta pentru a ponegri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind astfel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3, 9).
În ciuda acestei evidenţe a lucrurilor, molima influenţelor moderne se întinde cu repeziciunea unei epidemii de neţinut în frîu. Multe minţi sînt astăzi într-atît de confuze, că se afundă în rătăcirea diavolească ce socoteşte credincioşia către sfînta Ortodoxie ca obscurantism şi îngustime a minţii, iar părtăşia în rugăciune şi la Sfintele Taine cu ereticii, cît şi trădarea vădită ori ascunsă a dogmelor şi a canoanelor ca fiind cuprindere şi deschidere faţă de lume.
Duşmanul mîntuirii lucrează cu încordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge pînă acolo că osîndirea semenilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism” şi „rîvnă pentru bine”, iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1). În locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8). În locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de rugăciune cu heterodocşii şi cu cei de alte credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?”… Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale ortodoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia care se arată a fi învăţători ai credinţei…
Iar privitor la aceasta lucrurile sînt atît de limpezi şi de simple! La apărarea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu este vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr.”
Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre – talcuire la rugăciunea Sfantului Efrem Sirul, Ed. Sophia, 2003
