Când vei ierta tuturor celor de aproape ai tăi, din suflet, toate greșelile lor, atunci ți se vor descoperi toate greșelile tale. Vei vedea câtă nevoie ai de milostivirea lui Dumnezeu, câtă nevoie are de ea toată omenirea: vei plânge înaintea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru omenire. Sfinții Părinți concentrează toate lucrările monahului, toată viața lui în plâns. Ce însemnătate are plânsul monahului? Plânsul e rugăciunea lui.“ (p.170)

„Plânsul trebuie să fie o însuşire nelipsită a rugăciunii noastre, tovarăş şi ajutor statornic şi nedespărțit al rugăciunii noastre, trebuie să fie sufletul ei. Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhovniceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o stare mincinoasă: el este înșelat de trufia sa. Sfinţii Părinţi numesc plânsul călăuză în nevoinţa duhovnicească. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cugetarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită.“ (p.171)

Gândurile, adunându-se în inimă, stârnesc în ea rugăciunea și întristarea cea după Dumnezeu, iar întristarea aceasta aduce lacrimi. Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povățuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povățuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăța rugăciunea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toți câți au lepădat plânsul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toți Sfinții Părinți.“ (p.172)
„Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În străpungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugăciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1Rg.2,9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii.“ (p.173)

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: Ce să fac cu păcatele mele? Bătrânul a zis: Cel ce voiește a se izbăvi de păcatele care trăiesc în el prin plâns să se izbăvească de ele; și cel ce voiește să nu cadă iarăși în păcate, prin plâns să fugă de căderea în ele. Aceasta este calea pocăinței, predanisită nouă de Scriptură și Părinți, care au zis: Plângeți! Altă cale afară de plâns nu este.“ (p.199)

„Când a adormit Avva Arsenie cel Mare, Sfântul Pimen, auzind vestea aceasta, a lăcrimat, grăind: Fericit ești, Avva Arsenie, că ai plâns pentru tine în această viață. Cel ce nu plânge aici va plânge veșnic. Cu neputință este omului să nu plângă – fie de bunăvoie aici, fie fără voie dincolo, în munci.“ (p.200)

„Sfinţii Părinţi ne poruncesc să preschimbăm atât lacrimile fireşti, cât şi pe cele păcătoase, îndată ce se ivesc, în lacrimi plăcute lui Dumnezeu – adică să schimbăm pricina lacrimilor: să ne aducem aminte de păcatele noastre, moartea de care nu vom scăpa şi a cărei venire nu ştim când va fi, judecata lui Dumnezeu – şi să plângem din aceste pricini. Minunat lucru!

Cei care din firească înclinare vărsau fără osteneală râuri de lacrimi fără rost şi roadă, precum şi cei ce le vărsau din imbolduri păcătoase, atunci când vor să plângă în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îndată văd în sine o uscăciune neobişnuită – nu pot să stoarcă din ochi nici măcar o picătură de lacrimă. De aici ne dăm seama că lacrimile temerii de Dumnezeu şi ale pocăinţei sunt dar al lui Dumnezeu, că pentru a le primi trebuie mai întâi să ne îngrijim a dobândi pricinile lor.

Pricina lacrimilor este vederea și recunoașterea păcătoșeniei proprii. Izvoare de apă au izvorât ochii mei, grăieşte Sfântul Prooroc David, că n-am păzit legea Ta (Ps.118,136). Pricina lacrimilor e sărăcia cu duhul: fiind o fericire în sine, ea naşte altă fericire – plânsul (Mt.5,3-4), o hrăneşte, o sprijină, o întăreşte. Nu plânsul vine din lacrimi, ci lacrimile din plâns, a zis Preacuviosul Ioan Proorocul. Dacă cineva, aflându-se în sânul obștii, taie voia sa și nu ia aminte la păcate străine, află plânsul. Prin această lucrare se adună gândurile lui – şi adunându-se în acest chip, nasc în inimă întristarea cea după Dumnezeu, iar întristarea naște lacrimile. Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc ca semn al milei dumnezeieşti: Lacrimile la rugăciune, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeiești de care s-a învrednicit sufletul prin pocăinţa sa și a faptului că a fost primit și a început să intre în ţarina curăţiei prin lacrimi. Dacă gândurile nu se vor rupe de lucrurile trecătoare, dacă nu vor lepăda de la sine nădejdile în această lume, dacă nu se va stârni în ele dispreţul faţă de ea și dacă nu vor începe a-și pregăti merinde pentru ieșire, dacă nu vor începe să lucreze în suflet cugetări despre lucrurile ce ţin de veacul viitor, nu vor putea să verse lacrimi.“

„Rugându-ne pentru darul lacrimilor, este neapărată nevoie să ne silim şi noi înşine a lăcrima. Sforţarea sau osteneala proprie merg înaintea revărsării lacrimilor şi o însoţesc. Osteneala ce merge înaintea vărsării lacrimilor stă în înfrânarea cu dreaptă socotinţă de la mâncare şi băutură, în privegherea cu dreaptă socotinţă, în neagonisire, în desprinderea luării-aminte de tot ce ne înconjoară, în adunarea ei în noi înşine. Sfântul Ioan Scărarul a spus în Cuvântul său despre plâns: Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.“ (p.202-203)

„Fără a muri pentru lume, omul nu poate dobândi plânsul și lacrimile: le dobândim pe măsură ce murim pentru lume.“ (p.204)
„Monahilor zdraveni la trup le este cu putință şi de folos o silire mai puternică spre plâns şi lacrimi; pentru ei e de trebuință (mai ales când sunt începători, înainte de a dobândi plânsul duhului) să spună cuvintele rugăciunii cu glas plângător, aşa încât sufletul, care doarme somnul morții din pricina beției păcatului, să se trezească la glasul plânsului şi să se pătrundă el însuşi de simțământul plânsului.“ (p.205)

Darul plânsului şi al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esenţial pentru mântuirea noastră. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne că cel care le are a plăcut în chip deosebit lui Dumnezeu şi şi-a atras în chip deosebit bunăvoinţa Lui, iar darul străpungerii şi al lacrimilor este semnul că pocăinţa noastră a fost sau este primită. Întristarea cugetului este cinstita dajdie către Dumnezeu; cel ce o are și o păzește cum se cuvine se aseamănă omului ce are sfinţenie în sine.

Nevoinţele trupești fără întristarea cugetului sunt asemenea unui trup fără suflet. Lacrimile vărsate pentru păcate sunt la început amare, se varsă întru durere şi chin al duhului, durere şi chin pe care duhul le împărtăşeşte şi trupului. Puţin câte puţin, cu lacrimile începe să se unească o mângâiere alcătuită dintr-o deosebită linişte, dintr-un simţământ de blândeţe şi smerenie; o dată cu aceasta, înseşi lacrimile, pe măsura şi pe potriva mângâierii aduse, se preschimbă, îşi pierd într-o măsură însemnată amarul, curg fără durere sau cu durere mai puţină.

La început, ele sunt puţine şi vin rar; după aceea, încep, puţin câte puţin, să vină mai des şi sunt mai îmbelşugate. Iar atunci când darul lacrimilor se întăreşte în noi prin mila lui Dumnezeu, războiul lăuntric se alină, se liniştesc gândurile, începe să lucreze cu o deosebită adâncime rugăciunea minţii sau rugăciunea duhului, ce satură şi veseleşte omul lăuntric. Atunci, de pe minte se ridică vălul patimilor şi se descoperă învăţătura cea de taină a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare în lacrimi dulci.

Atunci, în inimă odrăsleşte mângâierea duhovnicească, care nu se aseamănă cu nici una din bucuriile pământeşti şi care este cunoscută doar celor ce se nevoiesc în rugăciunea cu plâns şi care au darul lacrimilor.“ (p.206-207)

„Darul lacrimilor – această adumbrire a harului dumnezeiesc – îl cercetează cel mai mult pe nevoitor în vremea rugăciunii cu luare-aminte, fiind roada ei obişnuită; altora le vine în vremea citirii; altora, în vremea unei osteneli oarecare.“ „Sfinții Părinți poruncesc să rămânem în acea lucrare în care ne vin lacrimile, fiindcă lacrimile sunt o roadă, iar scopul vieții călugărești este dobândirea roadei prin acel mijloc prin care îi place lui Dumnezeu să o dăruiască.“ (p.210)

„Cel ce se pocăieşte cu adevărat, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, socoate fiecare zi în care nu a plâns o zi pierdută pentru sine, chiar dacă în răstimpul ei ar fi făcut vreun lucru bun. Oricât de înaltă ar fi vieţuirea noastră, dacă n-am câștigat inimă înfrântă această vieţuire e prefăcută și neroditoare. Se cuvine, cu adevărat se cuvine celui ce s-a spurcat după baia celei de-a doua naşteri (după Sfântul Botez) să-şi cureţe mâinile prin arderea cea de totdeauna a inimii şi prin milostivirea lui Dumnezeu.

După ieşirea din trup a sufletului nostru nu vom fi învinovăţiţi, fraţilor, că n-am fost făcători de minuni, că nu am fost cuvântători de Dumnezeu, că n-am avut vederi duhovniceşti; dar negreşit vom da răspuns lui Dumnezeu pentru faptul că nu am plâns neîncetat, adică pentru că nu am petrecut în întristarea cea mântuitoare pentru păcatele şi păcătoşenia noastră. Cu toate că plânsul este încununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai puţin îmbelșugate, unii nevoitori – precum vedem din cuvintele de mângâiere rostite pentru unii ca aceștia de către Sfinţii Părinţi – se chinuie sub povara plânsului fie de-a lungul întregii lor nevoinţe, fie de-a lungul unui lung răstimp, fără a primi lacrimi spre a se mângâia și răcori cu ele. Aceștia să știe că fiinţa pocăinţei stă în smerenie și în străpungerea duhului nostru (Ps.50,18), când duhul plânge din pricina smereniei. Plânsul duhului, atunci când puterile trupeşti nu-s îndestulătoare pentru a vădi prin nevoinţe şi fapte trupeşti pocăinţa care lucrează în suflet, ţine locul tuturor nevoinţelor şi faptelor trupeşti, printre care şi lacrimile.“ (p.211)
„Precum nu este cu putinţă [spune Sfântul Isihie] a duce viaţa pământească fără mâncare şi băutură, aşa nu este cu putinţă, fără paza minţii şi curăţia inimii, care alcătuiesc trezvia şi care se numesc trezvie, să ajungă sufletul la vreun lucru duhovnicesc ori să se slobozească de păcatul cu gândul, chiar de s-ar sili omul, de frica muncilor celor veşnice, să nu păcătuiască.
Dacă voieşti să ruşinezi gândurile care te necăjesc, să te linişteşti în pace sufletească, să te trezveşti cu inima fără împiedicare, rugăciunea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi vei vedea cum se săvârşeşte acest lucru în puţine zile. Nu poate corabia să plutească fără apă; nici păzirea minţii nu poate avea loc fără trezvie împreunată cu smerenie şi necurmată rugăciune a lui Iisus.“ (p.215)
„Îmi amintesc că în tinereţea mea erau mireni evlavioşi, unii chiar nobili, care se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus, ducând o viaţă foarte simplă.
Acum, când creştinismul şi monahismul cunosc o slăbănogire obştească, acest obicei de mare preţ aproape că s-a pierdut. Cel ce vrea să se roage cu numele Domnului Iisus Hristos trebuie să ducă o viaţă de trezvie, de o moralitate neabătută, o viaţă înstrăinată de această lume; iar nouă ne trebuie împrăştiere, relaţii cât mai multe, împlinirea numeroaselor noastre pofte, protectori şi protectoare.“ „Sfântul Isihie, după ce spune că fără trezvie este cu neputință a scăpa de păcatul cu gândul, i-a numit „fericiți“ şi pe cei care se înfrânează de la păcatul cu fapta. Despre unii ca aceştia a spus că iau cu sila Împărăția cerurilor.“ (p.216)
„Temei pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este purtarea înţeleaptă şi prevăzătoare. Mai întâi, trebuie să îndepărtăm de la noi răsfăţul şi desfătările trupeşti de toate felurile. Trebuie să ne mulţumim a mânca şi a dormi întotdeauna cu măsură, potrivit cu puterile şi sănătatea noastră, pentru ca hrana şi somnul să aducă trupului întărirea cuvenită, fără a pricinui nici mişcările necuviincioase care apar din prisos, nici slăbănogirea ce apare din neajuns. Haina, locuinţa şi, îndeobşte, toate cele materiale ale noastre se cuvine să fie sărăcăcioase, după pilda lui Hristos, după pilda Apostolilor. Sfinţii Apostoli şi adevăraţii lor ucenici nu aduceau jertfe de nici un fel slavei deşarte şi deşertăciunii, aşa cum cereau obiceiurile lumii, nu intrau nicicum în împărtăşire cu duhul lumii. Lucrarea nerătăcită, harică a rugăciunii lui Iisus poate odrăsli numai din Duhul lui Hristos: ea odrăsleşte şi creşte numai în acest pământ. Vederea, auzul şi
celelalte simţuri trebuie păzite cu asprime, ca nu cumva prin ele să dea năvală în suflet vrăjmaşii ca prin nişte porţi. Gura şi limba trebuie înfrânate, oarecum ferecate, prin tăcere: grăirea în deşert, multa vorbire şi mai ales glumele, judecarea aproapelui şi grăirea de rău sunt cei mai răi vrăjmaşi ai rugăciunii.“ (p.218)
„Cel ce a pășit cu mintea în nevoinţa rugăciunii trebuie să se lepede neîncetat de toate gândurile și simţirile firii căzute, precum și de toate gândurile și simţirile aduse de duhurile căzute, oricât ar fi de frumoase la arătare atât unele, cât și celelalte: el trebuie să meargă mereu pe calea cea strâmtă a rugăciunii cu cea mai mare luare-aminte, fără a se abate nici la stânga, nici la dreapta.”

 

unnamed

Sursa: Extrase din Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. I
(Ed. Sofia, București, 2000)

Plângeți! Altă cale afară de plâns nu este! Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povățuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povățuitor şi călăuzitor plânsul. Toți câți au lepădat plânsul au căzut în înşelare de sine