„Aţi auzit, fraţilor, povestea despre cel rătăcit?
Un copil s’a rătăcit în pădure. Plângea şi căuta. Ce căuta mai înainte de toate copilul rătăcit?
Hristos ar fi spus: Înainte de toate îşi va căuta părintele.
Europa ar fi spus: Nu, mai întâi ar fi căutat pâine.

Hristos ar fi spus: Copilul ştie că atunci când îşi găseşte părinţii, va găsi şi pâinea şi toate celelalte de trebuinţă, de aceea înainte de toate îşi caută părintele.

Europa ar fi spus: Nu e aşa, Hristoase. Noi ştim mai bine. Tu nu ai ştiut despre telescop şi microscop, acul magnetic, electricitate şi cinematograf. Aşadar, copilul rătăcit ar fi căutat mai întâi pâine, încălţăminte, îmbrăcăminte şi un loc de înnoptare, iar despre părinţi nici nu ar fi avut când să gândească.

Hristos ar fi spus: Dacă ştii mai bine decât Mine, apostata Mea, atunci urmează-ţi cunoştinţele. Dar îţi zic: Vei fi înfometată, desculţă,  dezbrăcată, bolnavă şi nebună, lângă toată grămada pestriţă de cunoştinţe nesuferite.

O, fraţii mei, câtă dreptate a avut Hristos! Cine nu era în stare să creadă mai înainte în acestea, s’a încredinţat cu siguranţă după ultimele isprăvi nebuneşti şi zvâcniri muribunde ale omenirii Europene.

Dacă, spre fericirea ei, acea omenire l-ar fi căutat mai întâi pe Tatăl cel ceresc, dacă ar fi căutat mai presus de toate împărăţia cerească,i  s’ar fi dat şi toate celelalte, şi ar fi fost fericită, şi cu fericirea ei ar fi luminat toată lumea necreştină, şi ar fi dat slavă lui Dumnezeu într’un glas şi cu putere mare, încât toate popoarele de pe pământ şi-ar fi lepădat idolii şi s’ar fi grăbit să se boteze şi să ajungă membre ale dumnezeiescului cor European. Dar aşa, luându-se după cugetele sale greşite şi voia sa cea rea, afară de Hristos şi împotriva lui Hristos, omenirea a pierit, nevoindu-se pentru pâine şi întotdeauna rămânând înfometată; a înnebunit, răpind cele străine şi niciodată nu s’a îndestulat; s’a ruşinat certându-se despre ce înseamnă fericirea, dar s’a îndepărtat din ce în ce mai mult de fericire; a orbit citind cărţi pentru a dobândi mai multă cunoaştere, însă, încărcându-şi creierul cu o povară de cunoştinţe din ce în ce mai mare, a ajuns şi mai lipsită de minte, şi mai întunecată, şi mai jalnică. Căci era obişnuită să caute pâine, fericire şi cunoaştere în afara Părintelui ceresc, împotriva căii şi meşteşugului arătat de Hristos.
De aici e limpede că războaiele Europene se trag din războiul Europei împotriva lui Hristos; toată foametea şi amărăciunea ei vine de la neprimirea hranei propuse de Hristos; toată nefericirea, ruşinea şi nebunia Europeană se trag de la răsfăţata lepădare de Hristos şi rătăcirea după un bulgăre de sare a filosofilor ei cocoşaţi. Şi nu de ieri, ci de demult. De când? De când Papa a făcut ca Hristos să fie urât de Europa, şi de când Luther l-a tâlcuit greşit pe Hristos.

Nu ne bucurăm de nenorocirea altora. Dorim din toată inima omenirii Europeane să afle adevărul curat şi calea cea dreaptă. Şi, una şi cealaltă sunt Hristos, dar nu Hristos după concepţia Papei, nici după cea a lui Luther. Nu acel Hristos, ci Hristosul sfinţilor străbuni Europeni, acel Hristos pe care strămoşii Europei de azi, l-au cunoscut şi l-au cinstit vreme de o mie de ani împreună cu strămoşii noştri ortodocşi. O mie de ani întreagă şi plină, până când monstrul strigoi din Roma pontificală a lui Jupiter a închis ochii în faţa adevărului, a călcat ruşinea, şi a început să cârmuiască pe temeiul fricii. Dar pe Europa o încurcă ceva: dispreţuirea moşilor şi strămoşilor ei. Dumnezeu a poruncit: Cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta, şi va fi ţie bine. Europa a avut multe răscoale şi revoluţii.

Toate săgeţile acelor răscoale şi revoluţii au fost îndreptate înspre părinţii şi străbunicii lor. Iar Dumnezeu se răzbună grozav pe cei ce nu îşi cinstesc părinţii. Căci cei ce se despart de părintele lor trupesc se despart şi de Dumnezeu. Nimic din felul în care au trăit ieri părinţii noştri nu este bun, credeau Europenii înstrăinaţi, iar cum vom trăi noi mâine este pe deplin bine. Europenii, de-a lungul a câtorva veacuri, s’au scuturat zilnic de Ieri-ul lor ca de lepră, închipuindu-şi că vor afla fericirea Mâine. Şi şi-au petrecut viaţa într’un Astăzi înceţoşat, între dispreţul celor trecute şi aşteptarea celor ce încă nu au venit. Istoria omenească nu cunoaşte o altă rasă sau un alt neam care să se agaţe vreme de veacuri de o închipuire şi să trăiască în  această închipuire, aşa cum fac unele din ultimele generaţii ale Europei albe. Dar tocmai aceste generaţii vorbeau cel mai mult despre realitate; strigau împotriva „basmelor din vechime,” formau aşa-zişi „idealişti.” În această privinţă, nimeni din această lume nu a stat mai departe de adevărul vieţii decât Europa. Căci adevărul este Cel ce a spus înaintea cerului şi pământului: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi numai Europa singură, destrăbălată şi răzvrătită, nu a mers la curtea Tatălui să caute ce îi trebuie pe faţă şi deschis, ci ocolindu-l pe El, Gazda sa, a plecat să cotrobăiască prin averea acestuia şi să fure, pentru ca mai apoi hoţii ei cei mai mari să se dea drept cele mai mari genii ale lumii.

Pentru ce a pătimit atât de amarnic poporul Sârb? Pentru că s’a despărţit de părinţi, de eroii lui purtători-de-Dumnezeu, şi a urmat ereticilor şi atheilor Europeni. De vreme ce ştim acestea, să luăm aminte ce cale se cuvine să urmăm pe viitor. Amin.”

 

________________

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Prin fereastra temniței”

Povestea celui rătăcit – Sfântul Nicolae Velimirovici