Trec Prutul… Prea repede…
Prutul fuge și el, parcă aleargă…
Înfricoșat, speriat, hăituit,
Mai speriat ca niciodată…
Îl înțeleg pe bietul Prut
Căci așa a dus-o de când lumea…
Oprimat și apăsat de haini…
Și terminând cu talpa muscălească… ce-l asuprește cumplit…
Dar acum? De ce fuge acum?
Nu-nțeleg… Prutule de ce fugi?
De ce fugi frate!!!??? L-am întrebat…
Fugi de mine, cumva? Cu ce te-am supărat??
Dar Prutul glăsui din undele-i repezi:
Nu fug de tine!!! Fug de vremile ce au să vină…
Fug, fiindcă nu mai recunosc lumea
Fug, rugându-mă să se desfacă pământul
Și să mă înghită…
Offf! Să mă sece Dumnezeu!!! Să orbesc!!!
Să nu mai văd niciodată sârma ghimpată dintre frați
Să nu mai văd florile podului meu, care s-au uscat
Atât de repede…
Și care fac podul de flori atât de nesigur,
Și care s-ar putea dărâma curând…
Din cauza nepăsării!!!…
Offf, de m-ar seca Dumnezeu!!!
Dar… și dacă m-ar seca…
Tot n-aș dispărea!!!
Din cauza șuvoaielor de lacrimi
Care umplu albiile mele!!!
Fug să nu mai văd!!! Să nu mai aud!!!
Să nu mai curg!!!
Căci am curs numai plângând,
Iar valurile mele sunt împletite cu durere
Surdă, pe care nu o mai pot răbda…
Dar… mă mângâi cu un singur gând…
Că mai am un frate, la fel de grăbit,
La fel de speriat și de înfricoșat,
La fel de hăituit, la fel de înlăcrimat,
La fel de supărat, la fel de fugar,
Și acela… e tot fratele nostru,
Și numele lui e NISTRUL…
Cu mare emoție, trecând de curând Prutul,
Pr. Andrei
.
.
