VEDENIA SFÂNTULUI NIFON DESPRE ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ

• Sfântul Nifon, episcopul Constanțianei Ciprului, a viețuit în veacul al IV‐lea şi este prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 23 decembrie. Vedenia Sfântului Nifon despre înfricoşătoarea Judecată este reprodusă după Viața şi învățăturile Sfântului Ierarh Nifon (traducere din limba greacă de Părintele Petroniu Tănase, ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pp. 61‐79).

Viața şi învățăturile Sfântului Ierarh Nifon a fost scrisă de către unul dintre ucenicii Sfântului, martor contemporan al virtuților şi minunilor săvârşite de acest mare Ierarh al Bisericii lui Hristos.

— Într‐o seară, după ce şi‐a terminat obişnuita rugăciune de noapte. Cuviosul Nifon s‐a întins să doarmă pe patul său de pietre. Era miezul nopții şi el încă veghea, privind cerul înstelat şi luna. Singur îşi socotea păcatele sale şi se tânguia cu mintea, gândindu‐se la înfricoşatul ceas al Judecății. Deodată, vede că se trage tăria cerului ca o perdea şi Se arată Domnul nostru lisus Hristos într‐o slavă negrăită. În jurul Lui, în văzduh, stăteau toate oștile cereşti: îngeri. Heruvimi şi Serafimi erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul, frumusețea şi strălucirea lor. Domnul a grăit către cârmuitorul uneia dintre cete, iar acela s‐a apropiat luminos, cu frică şi cutremur.

„Mihaile, mai‐marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat. Acolo să‐i aşezi ca întâi semn al Venirii Mele, pentru că s‐a împlinit ceasul când fiecare va lua plata după faptele sale. Grăbeşte‐te, că a sosit ceasul!

.

Voi judeca pe cei ce s‐au închinat la idoli şi s‐au lepădat de Mine, Făcătorul lor, pe cei care s‐au închinat pietrelor şi lemnelor, pe care le‐am dat spre trebuința lor. Pe toți îi voi sfărâma ca pe „vasele olaruluiʺ.

.

Tot aşa şi pe vrăjmaşii Mei, pe ereticii care au îndrăznit să coboare Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc ii aşteaptă!

.

Acum Mă voi arăta şi iudeilor, care M‐au răstignit şi n‐au crezut în Dumnezeirea Mea Mi s‐a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci când eram pe Cruce, ziceau: «Huu! Cel Care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte‐Te pe Tine însuți…» Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăti!

.

Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s‐a pocăit. Le‐am dat vreme de pocăință, dar au nesocotit‐o; vorlua acum răzbunare.

.

Le voi răsplăti şi sodomiților, care au spurcat pământul şi văzduhul cu nelegiuirea lor. I‐am ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea diavolului.

.

Voi pedepsi pe toți desfrânații, neruşinații şi întunecații care se aseamănă cu armăsarii. Nu s‐au îndestulat cu căsnicia lor legiuită, ci s‐au bălăcit în fărădelege şi Satana i‐a aruncat legați în prăpastia de foc. Nu au auzit că «înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu»? Nu s‐au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea; i‐am chemat la pocăință, dar nu s‐au pocăit.

.

Voi judeca pe toți tâlharii care au făcut noian de rele, precum și pe ucigaşi şi pe toți care au făcut mulțime de păcate. Eu le‐am dat timp să se pocăiască, dar ei n‐au luat în seamă. Unde sunt faptele lor cele bune? Le‐am dat pildă şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulți alții, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă au disprețuit poruncile Mele şi s‐au lepădat de Mine. S‐au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea; pe Mine M‐au nesocotit şi s‐au făcut robi ai păcatului. Să meargă, deci, în focul pe care ei singuri l‐au aprins.

.

Dar, şi pe cei care au murit ținând minte răul îi voi trimite într‐o înfricoşată muncă. Pentru că n‐au dorit pacea Mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători.

.

Pe lacomi, pe cei ce au luat dobândă şi pe toți iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi nimici şi distruge cu toată mânia Mea, pentru că şi‐au pus nădejdea în bani şi pe Mine M‐au nesocotit, ca şi cum nu M‐aş îngriji de ei.

.

Pe acei mincinoşi creştini care au învățat că nu este învierea morților şi că este există reîncarnarea sufletelor acum, aici, pe pământ, îi voi topi pe toți în gheenă ca ceara; atunci se vor încredința de învierea morților Magii, vrăjitorii şi toți cei care se îndeletnicesc cu magia vor fi zdrobiți.

.

Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi cu instrumente; au cântat şi s‐au îmbătat, au jucat, au vorbit necurății şi s‐au dedat la rele! I‐am chemat şi nu M‐au ascultat, ci M‐au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le‐am dat tuturor milă şi vreme de pocăință, însă nici unul nu a luat aminte.

.

Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le‐a scris Duhul Meu prin mijlocirea Sfinților.

.

Voi judeca şi pe cei ce se îndeletnicesc cu superstițiile şi se încred în cuțite, furci, găleți şi altele asemenea. Atunci vor înțelege că trebuiau să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în zidirile Lui. Se vor tulbura şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere, deoarece «a Mea este răzbunarea. Eu le voi răsplăti».

.

Voi pedepsi pe împărații şi pe cârmuitorii care M‐au amărât necontenit cu nedreptățile lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, disprețuindu‐i pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta Mea putere este nemitamică. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înțelege că sumt mai înfricoşat decât toți împărații pământului. Vai de ei, ce iad îi aşteaptă, pentru că au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi al soțiilor lor.

.

Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n‐au fost păstori adevărați ai Bisericii, care Mi‐au părăginit via şi Mi‐au risipit oile! Că au păstorit aur şi argint, şi nu suflete, şi au căutat preoția pentru interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia Mea şi urgia, şi‐i voi zdrobi. S‐au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de turma mea cea cuvântătoare nu s‐au îngrijit.

.

Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici nedreptățile lor Dar şi pe preoții care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în foc şi în tartar! Am venit şi vin! Cine poate să‐Mi stea împotrivă? Dar, vai şi amar de cel păcătos, care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfățişa înaintea Mea «gol şi descoperit». Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi fața Mea? Unde‐şi vor ascunde ruşinea? Se vor umple de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor Puteri Cereşti.

.

Voi judeca şi pe monahii care şi‐au trecut cu vederea canonul şi au nesocotit făgăduințele pe care le‐au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălțimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu s‐au îndestulat cu pieirea lor, ci au pricinuit şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le‐ar fi fost să nu se fi lepădat de lume, decât să se lepede şi rău să trăiască, întru desfrânare. «A Mea este răzbunarea. Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. îi voi judeca pe toți ca un Judecător drept…»ʺ.

Cuvintele acestea pe care Domnul le‐a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail, au umplut de spăimântare nenumăratele Puteri îngereşti.

Apoi, a poruncit să‐I aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii. Mihail a primit poruncă să îndeplinească şi acest lucru. De aceea, a mers degrabă la casa testamentului şi le‐a adus. Erau ca nişte cărți mari, pe care le‐a pus în fața Judecătorului.

Apoi a stat de o parte, privind cu cutremur, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi a luat primul veac, l‐a deschis şi a zis:

„Aici scrie întâi de toate: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei Fețe. Din Tatăl S‐a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor, deoarece cu cuvântul Tatălui, prin Fiul s‐au făcut veacurile, s‐au zidit netrupeştile Puteri, s‐au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într‐înseleʺ.

Apoi, după ce a citit puțin mai jos, a zis:

„Chip al Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva Atotputernicul Dunmezeu şi Făcătorul tuturor celor văzute şi al celor nevăzute a dat lui Adam poruncă. Aceasta era legea care trebuia ținută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstirea Făcătorului său şi ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra luiʺ.

După puțină vreme, a citit mai departe:

„Nelegiuirea în care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau, mai bine zis, din neluare aminte şi nepurtare de grijă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai cu dreaptă judecată şi hotărâre a lui Dunmezeu. Nu putea să stea întru aceste bunătăți începătorul nelegiuirii!ʺ

Mai jos a citit:

„Cain s‐a aruncat asupra lui Abel şi l‐a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s‐a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicieʺ.

În acelaşi chip a răsfoit şi cele şapte cărți ale veacurilor, în sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit:

„Începutul veacului al Vll‐lea înseamnă sfârşitul veacurilor începe să se împrăştie întru toate răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al Vll‐lea sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste fățarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiți de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcateʺ.

A trecut puțin mai departe, a citit ceva şi, îndată Şi‐a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă Şi‐a acoperit fața şi ochii şi a stat aşa, cugetând în Sine multă vreme, apoi a şoptit:

„Într‐adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalteʺ.

Apoi a citit mai jos:

„Grecii, cu idolii lor, au fost spânzurați cu lemnul, cu sulița şi cu cuiele care au pironit trupul Meu de viață purtătorʺ.

A tăcut câteva clipe şi iarăşi S‐a aplecat asupra cărții:

„Douăsprezece căpetenii ale Marelui împărat, albe ca lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogați. Au pescuit multe suflete din moarte, dându‐le din nou viață. Mare este plata lor…ʺ

Şi apoi, după puțin, a adăugat:

„Eu, Iubitorul de oameni, am ales mărturisitori care s‐au arătat biruitori cu ajutorul Meu. Prietenia lor a ajuns până la Cer şi iubirea lor până la tronul Meu! Dorul lor până la inima Mea, şi jertfa lor Mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei!ʺ

După ce a întors multe foi, a şoptit cu un zâmbet de mulțumire:

„Omul care a ținut cu cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit împăratul lor, a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine împărăția Cerurilor, pentru că a fost râvnitor şi următor al Domnului Săuʺ.

Apoi, trecând peste multe foi, a zis:

„O, Preafrumoasă şi Preacinstită Mireasă! Câți vrăjmaşi s‐au străduit să te pângărească. Dar tu nu M‐ai înşelat pe Mine, Mirele Tău! Nenumărate erezii te‐au amenințat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s‐a mişcat, pentru că «porțile iadului nu au biruit‐o»ʺ.

Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le‐a găsit neşterse prin pocăință. Şi erau aşa de multe, ca nisipul mării… Domnul Dumnezeu le‐a citit nemulțumit şi a dat din cap, suspinând. Nenumărata mulțime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului. Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis:

„Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: zavistie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beții, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ținere de minte a răului. Dar ajunge! îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului!ʺ

Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnul pentru Judecată. De‐îndată, acela cu ceata lui au luat preastrălucitul şi negrăitul tron şi au plecat. Era aşa de numeroasă ceata aceea, încât pământul nu o încăpea Şi fugind, strigau cu glas de tunet:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Lui!ʺ

Şi de acest înfricoşat strigăt se cutremurau cerul şi pământul.

„Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare şi înfricoşat, minunat şi proslăvit este Domnul în vecii vecilorʺ.

Apoi a pornit Gavriil cu ceata lui, cântând; a urmat a treilea mare Arhistrateg, Rafail, cu ceata lui, înălțând cântarea:

„Unul Sfânt, Unul Domn lisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Aminʺ.

În sfârşit, s‐a pornit şi ceata a patra Cârmuitorul ei era alb şi luminos ca zăpada, cu privirea dulce. Şi, fugind, cânta cu putere:

„Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a vorbit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreția frumuseții Lui. Dumnezeu arătat vine. Dumnezeul nostru şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge, şi în jurul Lui vifor mare!ʺ

Şi cânta apoi tot psalmul. Iar căpeteniile îi răspundeau:

„Vine Dumnezeu să judece pământul. Că Tu stăpâneşti peste toate neamurileʺ.

Cârmuitorul acelei oşti se numea Uriil. După puțin, au adus înaintea Domnului Preacinstita Sa Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. În urmă veneau cu multă cinste cetele Stăpâniilor şi ale Puterilor. Priveliştea era de o măreție uimitoare. Nenumăratele Puteri cântau cu o nemaiauzită armonie. Unii ziceau cu multă teamă: „înălța‐Te‐voi Dumnezeul meu şi împăratul meu şi voi binecuvânta numele Tău în veci!ʺ Alții ziceau: „înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinați aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluia!ʺ

Apoi a dat dumnezeiască poruncă să vină iarăşi puternicul cârmuitor de oşti, Mihail, să stea lângă tronul Donmului. În acea clipă s‐a arătat un înger care ținea o trâmbiță. A luat‐o Judecătorul în mâna Sa, a trâmbițat de trei ori şi a zis trei cuvinte; apoi a dat‐o lui Mihail:

„Mergi la Golgota, unde Mi‐am întins preacuratele mâini şi trâmbițează şi acolo de trei ori!ʺ

Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata începătoriilor şi a zis cârmuitorului acesteia:

”Îți poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiați în toată lumea, ca să aduceți pe nori pe Sfinți, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să‐i aduceți pe toți, ca să Mă întâmpine când va suna trâmbițaʺ.

După toate acestea. Dreptul Judecător a privit spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a Satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le zdrobeşte ca pe iarbă, pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc focul cel veşnic. Dacă a văzut toate acestea. Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfățişare aspră şi înfricoşată, fără de milă; era cârmuitorul cetelor îngerilor, care veghează asupra focului iadului şi i‐a zis:

„Ia cu tine toiagul Meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărata mulțime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşați care săvârşesc pedepsele celor din iad. Să mergeți la marea cea gânditoare, ca să găsiți urmele stăpânitorului întunericului. Apucă‐i cu putere şi‐i ține bine, lovindu‐i fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă‐i apoi tare pe toți cu puterea toiagului Meu, după porunca Mea şi apoi aruncă‐i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără de milăʺ.

Când toate au fost gata, s‐a făcut semn Arhanghelului care ținea trâmbița, să trâmbițeze puternic, îndată s‐a făcut o tăcere de moarte, ca şi cum s‐ar fi liniştit toate. La prima trâmbițare s‐au alcătuit toate trupurile morților La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau.

Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiță, care a zguduit toată lumea, când morții au înviat din morminte „într‐o clipăʺ. Înfricoşată privelişte! Erau mai mulți decât nisipul mării. În acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie deasă spre Tronul Judecății Cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremurʺ.

Tot pământul şi mulțimea nenumărată a Cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în fața înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se coboară pe pământ. Şi pe când toți priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecății şi în văzduh şi toți au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s‐a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce, strălucind şi scânteind ca soarele. Îngeri o țineau înaintea Domnului nostru lisus Hristos şi Judecătorul lumii, Care venea Apoi se auzea un imn, o cântare străină:

„Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păciiʺ.

Îndată ce s‐a săvârşit această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul. Atunci, din mulțimea morților care înviaseră, unii au început să strălucească asemenea soarelui şi îndată au fost răpiți de nori în văzduh, spre întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulți însă au rămas jos. Nimeni nu i‐a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s‐au învrednicit şi ei să fie răpiți de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toți în genunchi în fața Judecătorului şi apoi s‐au ridicat, înfricoşatul Judecător Se aşezase deja pe tronul Judecății şi în jurul Lui se adunaseră toate Puterile Cereşti cu frică şi cutremur.

Cei ce fuseseră răpiți pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de‐a dreapta; ceilalți se aflau de‐a stânga Judecătorului. Cei mai mulți dintre aceştia erau iudei, cârmuitori, arhierei, preoți, împărați, mulțime de monahi şi mireni. Stăteau ruşinați şi se jeleau de pierzarea lor.

Fețele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s‐a lăsat peste toți şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri. Dar cei ce stăteau de‐a dreapta Judecătorului, erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiți şi slăviți, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dimmezeiască lumină. Ca să îndrăznesc s‐o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.

Deodată, înfricoşatul Judecător Şi‐a aruncat privirea într‐o parte şi în alta. S‐a uitat de‐a dreapta, bucuros şi a zâmbit. Când însă S‐a întors spre stânga, S‐a tulburat; S‐a mâniat tare şi Şi‐a întors îndată fața. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc a zis celor din dreapta:

„Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moşteniți împărăția care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi‐ați dat sămănânc, am însetat şi Mi‐ați dat să beau, străin am fost şi M‐ați primit, gol şi M‐ați îmbrăcat, bolnav şi M‐ați cercetat, în temniță şi ați venit la Mineʺ.

Atunci, aceia s‐au mirat şi au întrebat:

„Doamne, când Te‐am văzut flămând şi Ți‐am dat să mănânci, sau însetat şi Te‐am adăpat? Şi când Te‐am văzut străin şi Te‐am primit, sau gol şi Te‐am îmbrăcat, şi când Te‐am văzut bolnav şi în temniță?ʺ

„Amin zic vouă, întrucât ați făcut unuia din aceşti frați ai Mei mai mici. Mie Mi‐ați făcutʺ.

Apoi S‐a întors şi către cei „de‐a stângaʺ şi le‐a zis cu asprime:

„Duceți‐vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi‐ați dat să mănânc, am însetat şi nu Mi‐ați dat să beau, străin am fost şi nu M‐ați primit, gol şi nu M‐ați îmbrăcat, bolnav şi în temniță şi nu M‐ați cercetatʺ.

Aceia i‐au răspuns nedumeriți Mântuitorului:

„Doamne, când Te‐am văzut bolnav şi în temniță şi nu Ți‐am slujit Ție?ʺ

Le‐a răspims Domnul:

„«Amin zic vouă, întrucât nu ați făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi‐ați făcut». Pieriți din ochii Mei, blestemați ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinților, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit!ʺ

Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s‐a pornit un uriaş râu de foc, care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându‐l, păcătoşii din stânga s‐au îngrozit şi au început să tremure de spaimă, întru deznădejdea lor Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toți, drepți şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercați prin foc. Au început cei din dreapta, care au trecut toți şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu s‐au ars, ci s‐au arătat, prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s‐au umplut de bucurie. Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar, fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să‐i ardă, ținându‐i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii. Nici unul nu a izbutit să iasă din acel râu de foc. Pe toți i‐a ținut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi pedeapsă.

După ce păcătoşii au fost predați iadului, înfricoşatul Judecător S‐a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, dimpreună cu toți Sfinții Săi. îl înconjurau cu multă frică şi cutremur Puterile Cereşti, cântând:

„Ridicați, căpetenii, porțile voastre şt vă ridicați, porțile cele veşnice, şi va intra împăratul slavei. Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toți Sfinții Lui, care se vor bucura de veşnica moştenireʺ.

Altă ceată răspundea şi zicea:

„Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului, cu cei pe care i‐a învrednicit Harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion, şi S‐a arătat nouăʺ.

Iar Arhanghelii, care mergeau după Domnul, îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească:

„Veniți să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, să întâmpinăm fața Lui cu mărturisire şi în psalmi să‐I cântăm Luiʺ.

Iar altă ceată răspundea armonios:

„Dumnezeu mare este Domnul şi împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălțimile munților ale Lui suntʺ.

Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toți care le auzeau, se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat Sfinții cu Domnul lisus Hristos la ospățul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porțile palatului s‐au închis. Atunci, Impăratul Ceresc a chemat pe mai‐marii îngerilor.

Cei dintâi au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor.

Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii. Apostolii. Lor le‐a dat Donmul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă învățătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca şi chihlimbarul, şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau.

Apoi li s‐au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preț, care străluceau cu o lumină orbitoare, şi îngeri slăviți le țineau deasupra capetelor lor.

Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cimunile celor doisprezece erau mai minunate. Acum a venit şi rândul Mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti, care s‐au prăvălit din Cer împreună cu Lucifer Adică, Mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti, îndată li s‐a adus o mulțime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capete. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau şi coroanele. Astfel, Sfinții Mucenici, îndumnezeiți, se bucurau cu nespusă bucurie

Apoi a intrat ceata sfântă a Ierarhilor, Preoților, Diaconilor şi a celorlalți clerici. Au fost încununați şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulți preoți şi diaconi erau mai slăviți şi mai luminoşi decât mulți arhierei. Lor li s‐a dat şi câte o biserică, pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înțelegător Sfânta Jertfă şi slujbe bineplăcute lui Dumnezeu.

A intrat apoi cuvioasa ceată a Monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i‐a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşații Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!ʺ

Slava lor era mare, negrăită, şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase. Potrivit cu luptele şi cu sudorile lor, au primit şi cinstea.

A urmat apoi ceata Proorocilor. Lor le‐a dăruit împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăț le‐a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toți săltau de fericire.

După ce Sfinții au primit aceste daruri din preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care „ochiul nu le‐a văzut şi urechea nu le‐a auzit şi la inima omului nu s‐au suitʺ. A intrat apoi toată ceata oamenilor care s‐au mântuit în lume: săraci şi domni, împărați şi supuşi, robi şi liberi.

Au stat toți înaintea Domnului, care a osebit dintre ei pe cei milostivi şi curați şi le‐a dat desfătarea raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preț, sfințenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să‐i slujească.

Apoi au venit toți cei ce din dragoste pentru Hristos s‐ au făcut săraci, „săraci cu duhulʺ. Acum au fost slăviți foarte mult. Din însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea împărăției Cerurilor.

Apoi, „cei ce plâng păcatele lorʺ şi‐au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi.

Pe urmă, „cei blânziʺ şi fără de răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceața şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s‐au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scânteiau.

Au urmat „cei flămânzi şi însetați de dreptateʺ. Lor le‐a dat plata dreptății, ca să se sature ‐ şi cu buna lor aşezare s‐au bucurat, văzând că împăratul Hristos este înălțat şi slăvit de îngeri.

Apoi au intrat „cei prigoniți pentru dreptateʺ. Lor le‐a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunata viață. S‐au aşezat pentru ei tronuri minunate, pe care să stea în împărăția Cerurilor Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti.

A intrat apoi ceata celor „prigoniți pentru Hristosʺ, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i‐a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudați de Dumnezeu După aceştia a intrat marea mulțime de păgâni, care nu au cunoscut Legea lui Hristos, dar din fire au ținut‐o, ascultând de glasul conştiinței lor.

Mulți străluceau ca soarele, de nevinovăția şi curăția lor şi Domnul le‐a dat Paradisul şi cununi luminoase împletite cu trandafiri şi crini. Dar, pentru că au fost lipsiți de Dumnezeiescul Botez, erau orbi, pentru că Sfântul Botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea, cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceața lui, nu vede nimic.

După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de Sfinți, care erau copiii creştinilor. Toți păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i‐a privit cu fața veselă şi le‐a zis: „Haina Botezului este, într‐adevăr, fără pată, fapte însă deloc. Vouă, ce să vă fac?ʺ

Atunci şi ei au răspuns cu îndrăzneală:

„Doamne, am fost lipsiți de bunătățile Tale cele pământeşti, cel puțin să nu ne lipseşti de cele cereşti!ʺ

A zâmbit Mirele şi le‐a dat bunătățile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăției şi a nerăutății şi toate ostile cereşti i‐au admirat. Era minunat să‐i auzi pe Sfinții îngeri, care, bucurându‐se nespus de vederea tuturor Cetelor Sfinților, cântau dulci cântări.

După toate acestea, vede Sfântul Nifon că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme dumnezeieşti şi mir durrmezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită şi împărătească diademă, care scânteia. Îngerii o priveau uimiți şi Sfinții copleşiți. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi prea înfrumusețată. Când a ajuns lângă Mirele Hristos, marea împărăteasă s‐a închinat de trei ori, împreună cu sfintele fecioare. Atunci, „Cel Preafrumosʺ a văzut‐o şi S‐a bucurat. Şi‐a plecat capul şi a cinstit‐o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s‐a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiții Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini.

După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haine strălucitoare şi cununi prealuminoase şi apoi au venit toate Puterile Cereşti, cântând şi fericind‐o şi slăvind‐o pe Preacurata. Atunci, Mirele S‐a ridicat de pe Tronul Său, având de‐a dreapta pe Maica Sa, iar la stânga pe cinstitul Prooroc şi înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăț, unde se aflau bunătățile „pe care ochiul nu le‐a văzut, urechea nu le‐a auzit şi la inima omului nu s‐au suitʺ, pregătite pentru toți cei ce au iubit pe Dumnezeu.

În urmă veneau toți Sfinții. Aceştia, cum au văzut bunătățile, s‐au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble, prăznuind la minunatul ospăț. Dar, pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l‐am silit de multe ori, nu mi‐a spus măcar cât de puțin. Şi zicea suspinând:

„Nu pot, fiule, să înfățişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzuteʺ.

Deci, după ce Domnul a împărțit Sfinților toate bunătățile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit Heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăț, aşa cum zidul înconjoară o cetate. A poruncit apoi ca Serafimii să‐i înconjoare pe Heruvimi, Tronurile pe Serafimi, Domniile pe Tronuri, începătoriile pe Domnii, Stăpâniile pe începătorii şi, în sfârşit. Puterile Cerurilor pe Stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa şi cetele cereşti se înconjoară una pe alta.

De‐a dreapta ospățului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga, Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s‐au făcut cu porunca Domnului nostru lisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului tuturor Sfinților Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor Puteri înconjurau ospățul lui Dumnezeu cu mare strălucire.

Când toate acestea s‐au terminat, atunci însuşi Dumnezeu Omul lisus S‐a supus Celui ce‐I supusese toate şi I‐a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea pe care o luase de la El.

Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăț, ca Moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună‐Moştenitor cu toți Sfinții.

La sfârşitul tuturor tainelor pe care le‐a văzut Sfântul Nifon, a văzut şi cea mai înfricoşată descoperire, însuşi Tatăl Fiului Unul‐Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor Puteri, deasupra tuturor Cerurilor şi a Cetelor Cereşti. Lumina peste preacuratul ospăț cum luminează soarele lumea Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ține vinul, aşa şi Sfinții fără de curmare se umpleau în vecii vecilor de nespusa Dumnezeire a Tatălui şi împăratului.

De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Era numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, viață şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt.

Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă. Primei cete, care înconjura ospățul, i s-a rânduit să săvârșească o cântare neîntreruptă și nesfârșită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită și nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca și înfricoșata ceată a început o negrăită slavoslovenie. Inimile sfinților săltau de bucurie și desfătare.

De la prima cântare de slavoslovenie a trecut la ceata a doua a serafimilor. A început atunci și aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o înșeptită dulceață răsuna slavoslovia și în urechile sfinților, care se bucurau negrăit cu toate simțurile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor Puteri, gura lor gusta Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăția Cerurilor, mâinile lor pipăiau veșnicele bunătăți și picioarele lor săltau la ospăț. Astfel, toate simțurile lor se săturau de negrăită bucurie.

După puțin, a doua ceată a transmis acea cântare dumnezeiască cetei a treia, la a patra şi până la cea din urmă, producând cu dulceața cântării plăcere şi bucurie în inimile Sfinților. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au întregit preacurata lor slavoslovie, a început ceata Arhanghelilor cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie ce nu poate fi cuprinsă cu mintea. Cei patru stâlpi de foc. Arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare.

Mişcați de acea negrăită dulceață, au început atunci şi toți Sfinții de la cerescul ospăț să cânte mărețiile lui Dumnezeu. Astfel, pretutindeni, înăuntru şi înafară, răsuna cântare îngerească. Acea cântare preasfântă înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiți. După ce le‐a văzut pe toate acestea, de trei ori fericitul Nifon, când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându‐i:

„Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie, dar, cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla Ți le‐am arătat ție, pentru că îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al împărăției Mele. Încredințează‐te, deci, acum, când te‐am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni față de cei ce se închină cu smerenie împărăției şi Stăpânirii Mele, pentru că Eu mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Meleʺ.

După ce i‐a spus aceasta. Domnul l‐a slobozit dintru acea înfricoşată şi preaminunată vedenie, care îl stăpânise vreme de două săptămâni. Când şi‐a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat. Lacrimile îi curgeau şiroaie şi zicea:

„Vai de mine, ticălosul! Ce‐l aşteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine, mişelul! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu, păcătosul? Cum mă voi îndreptăți înaintea Judecătorului? Ce scuză voi aduce pentru păcatele mele şi unde voi ascunde mulțimea fărădelegilor mele? O, întinatule şi ticălosule!… Suspin nu am, nici lacrimi şi nici pocăință nu aflu; milostenie deloc, nerăutatea şi blândețea se află foarte departe de mine. Vai, mie! Ce să fac eu, nevrednicul şi întinatul? De unde să încep să‐mi mântuiesc sufletul? Haina Botezului am întinat‐o. Botezul l‐am spurcat, sufletul mi l‐am îrmoroiat, mintea mi‐am întunecat‐o, viața mi‐am cheltuit‐o «în petreceri şi în beții». O, păcătosul de mine! Nu ştiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de ruşine, urechile ascultă cântece lumeşti, mirosul adulmecă după miresme, gura îmi este pornită spre lăcomie. Vai, mie, ticălosul!

Mâinile mele se bucură în păcate; trupul meu doreşte să se tăvălească în mocirla fărădelegii şi caută paturi moi şi mâncare aleasă.

.

O, o, nelegiuitul, întunecatul şi întinatul! Unde să merg, nu ştiu! Cine mă va scoate din acel foc amar? Cine mă va izbăvi din întunericul cel mai dinafară al înfricoşatului tartar? Cine mă va izbăvi de scrâşnirea dinților? Vai, vai, mie, scârbosul şi nelegiuitul! Mai bine era să nu mă fi născut!…

.

O, de ce slavă mă lipsesc eu, înegritul! De ce cinste şi de ce cununi! Ce bucurie şi veselie voi pierde, fiindcă m‐am robit de păcat! Ticăloase suflete, unde îți este umilința, unde luptele, unde virtuțile? Vai, ție, întinatule! în ce loc te vei afla în ziua aceea? Ai făcut vreun bine, ca să placi lui Dumnezeu? Vei merge în văpaie. Cum vei răbda vaiul şi scrâşnirea? O, întinate suflete, cum ai poftit să te tăvăleşti mereu în necurăție, cum ai slujit necontenit pântecelui? Nelegiuitule şi stricatule, ce ruşine vei suferi în fața lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa față? Spune‐mi! Spune-mi! Ai văzut acele preaminunate privelişti pe care Domnul le va înfăptui cândva.

.

Spune‐mi, deci, o, suflete, ai vreo faptă vrednică de acea slavă? Cum vei intra acolo, după ce ai întinat dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticăloase suflete al meu! Vei moşteni focul cel veşnic şi unde va fi atunci păcatul şi tatăl lui, să te mântuiască? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mântuieş‐te‐mă de foc, de scrâşnirea dinților şi de tartar…ʺ

Cu aceste cuvinte se ocăra pe sine fericitul, rugându‐se. În zilele următoare, îl vedeam că se plimba târându‐şi picioarele, ofta cu amare suspinuri, tânguire şi lacrimi. Se gândea la lucrurile minunate pe care le văzuse şi făcea tot ce se putea ca să le câştige. Adeseori, când se gândea mai adânc şi mai curat la vedenia sa, ieşea din sine. Ardea după vederea Sfântului Duh şi zicea: