Nepreţuita comoară a Ortodoxiei ,,lauda cea cinstită a Moldovei”
.
Cuvioasa Parascheva este prăznuită la 14 octombrie în fiecare an. Această floare aleasă a Bisericii, pildă grăitoare de smerenie şi înfrânare, este cunoscută, mai cu seamă, în Bisericile Ortodoxe Greacă, Română, Bulgară, Rusă şi Sârbă. În chip cu totul deosebit a deveniţi vestită şi sărbătorită în Moldova, unde sălăşluiesc preacinstitele ei moaşte, izvor neîmpuţinat de întrarmare duhovnicească şi de tămăduiri. Vasul cel de lut, în care a vegheat duhul ei, învrednicit de Atoateştiutorul cu darul neputrezirii, a fost adăpostit şi cinstit, rând pe rând, de dreptmăritorii creştini din Tracia, din Bulgaria, din Serbia, din Constantinopol şi din Ţările Româneşti.
.
Pentru toţi cei care se închină lui Dumnezeu înaintea moaştelor ei, viaţa fără de prihană a cuvioasei este o carte de învăţătură, de zidire duhovnicească şi un îndemn la lepădarea de sine, la evlavie, la vrednicie şi la sfinţenie. Pentru monahi, îndeosebi, ea este chipul blândeţilor, lumină grăitoare, smerenie înaltă. Darurile cu care a binecuvântat-o Atotţiitorul şi vredniciile care i-au încununat viaţa au întărit credinţa, nădejdea şi dragostea celor ce au alergat la rugăciunea ei. Toţi cei care îngenunchează în faţa raclei cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva văd în această fecioară înţeleaptă a Bisericii un „mărgăritar nepreţuit al vistieriei noastre”, o „temelie neclintită a creştinătăţii”; pentru toţi cei copleşiţi de necazuri şi întristări, ea este „hrană duhovnicească”, „alinare a relelor cugetări”, „risipitoare de multe furtuni”, „locaşul statorniciei”, „leacul durerii”, „toiagul biruinţei”, „mireasă duhovnicească”, „ocrotitoare neobosită”, „smerenie înaltă”, „făclie bisericească”. Dreptcredincioşii, mai cu seamă cei din Moldova, numesc până astăzi ziua de 14 octombrie „Vinerea mare”, iar pe Cuvioasa Parascheva, prăznuită în acea zi, de asemenea, „Vinerea mare”. Care este explicaţia acestor denumiri? În limba greacă, παρασχεβή înseamnă în general „pregătire”; pregătire în vederea plecării unei corăbii pe mare, pregătire pentru o sărbătoare, pregătire pentru a şaptea zi a săptămânii; de aceea, grecii numesc ziua a cincea παρασχεβή.
.
Acest vas ales al Ortodoxiei, „această sfântă şi preacuvioasă fecioară Parascheva era de moşie din Epivat, născută din părinţi credincioşi şi creştini buni. Întru toată viaţa sa cu milostenie şi cu fapte bune lui Dumnezeu îngăduia”. Sfânta avea şi un frate pe care părinţii l-au trimis „la carte”. Acesta a părăsit familia şi lumea, s-a călugărit luând numele de Eftimie „şi pentru multe a lui bunătăţi fu pus arhiereu şi păstor la scaunul ce se chema Madite”…, „iar sfânta în casa părinţilor ei petrecea”. La vârsta de zece ani, fiind ea într-o „biserică a Precistei”, auzi cuvântul evanghelic: „Cine va vrea să vina după Mine să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine”. De acest cuvânt ca de o săgeată fu rănită la inimă. Ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi „podoabele feteşti” ; deşi a fost mustrată de părinţi pentru această faptă, ea „de multe ori da săracilor veşmintele sale” şi nu lua în seamă mustrarea pe care i-o făceau aceştia; „inima ei ardea cu focul Duhului Sfânt”. Părăsind „frumuseţea acestei lumi”, merse în „adâncul pustiei”, se dărui postului şi nedormirii şi rugii. Nu avea ea acolo „grijă de pluguri, de boi, nici de cai… nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau de slujnice, ci numai de curăţia: sufletului şi de răspuns judeţului ce va să fie”. Ea „pururea suspina şi nepărăsit tânjea cum îşi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mireluilui Iisus Hristos, cum se va îndulci de vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta, … ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururea”.
……………..
După ce a petrecut în pustie mai mulţi ani, într-o noapte, un înger i-a spus: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume cătră Dumnezeu pe care L-ai iubit”. Dacă a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad veni. Şi merse în biserica Precistei ce este în Vlaherna şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: „…N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum dacă m-am întors în lume…, îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele că altă nădejde nu am”.
.
„Aşa cu tot sufletul se ruga şi la moşia sa se duse. Şi acolo nu multă vreme petrecu. Truda cătră trudă şi durere cătră durere adăugă, cu post şi cu nedormire pe sine se înfrumuseţa…, cu lacrimi pământul uda şi aşa se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, caută din locaşul Tău şi nu mă părăsi, nici mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi acum, îndură-te, Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu…”. Şi-şi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu se spuse de unde a fost şi cine este”.
.
„Dumnezeu, vrând să proslăvească pe roaba Sa, ce tocmi?” Murind un corăbier, trupul său a fost aruncat în mare; valurile scoţîndu-l la mal, „un sihastru ce petrecea în acel loc ….… rugă pe nişte creştini de luară acel trup şi săpând o groapă pentru înhumarea acestuia „aflară trupul Parascheva neputred şi plin de mireasmă”, alături de care au înmormântat trupul cel rău mirositor al corăbierului. Unul dintre oamenii care săpaseră groapa, anume Gheorghe, văzu noaptea, în vis, „o împărăteasă pe un scaun luminat şezând şi mulţime de îngeri în jurul ei”. Unul dintre ei îl luă de mână, îl ridică şi-i zise: „Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Ce l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa aceea luminată îi spuse: „De sârg să luaţi trupul meu, în loc de cinste să-l puneţi… Moşia mea esteEpivat, unde locuiţi voi acuma”. Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie „ce se chema Eftimia, într-acelaşi chip şi într-aceeaşi noapte şi a doua zi amândoi spuseră într-un chip tuturor. Acestea dacă auziră, toţi cu bucurie şi cu osârdie cursără (alergară), cu lumini şi cu tămâie şi cu mare cinste o luară şi în biserica Sfinţilor Apostoli o puseră. Şi acolo multe şi minunate semne făceau întru cinstea şi slava Sfinţei Treimi”. În toate părţile învecinate localităţii Epivat s-a răspândit vestea despre minunile Cuvioasei Parascheva; mulţi bolnavi se vindecau prin rugăciuni, în preajma moaştelor ei. Se spune că locuitorii dreptcredincioşii de aici, cinstind amintirea Cuvioasei, au zidit, chiar pe locul unde au trăit părinţii ei şi unde ea însăşi a văzut lumina, o biserică. Sfânta Parascheva a trăit în prima jumătate a secolului al XI-lea.
.
Cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost scut şi ocrotire, chemare la rugăciune, evlavie şi strădanie pentru săvârşirea binelui. „Fericită-i Moldova, mărturisea acum două secole unul dintre dascălii de la o înaltă şcoală din Iaşi, având o vistierie ca aceasta şi scăpare sigură la toată nevoia, că prin solirile Cuvioasei de multe ori s-a izbăvit de năvăliri, de boli pierzătoare, de ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte cumplite împrejurări”. Vistieria aceasta însă, cu întregul oraş şi cu locuitorii săi, au trecut şi prin momente grele. De neuitat rămân, în istoria Moldovei şi a vieţii ei bisericeşti, întâmplările cotropitoare pricinuite de craiul polon Ioan Sobieski, prin anul 1686. Ajungând până la Iaşi, ostaşii răufăcători au jefuit atunci ţara, au dat foc unor mănăstiri, au răpit vase sfinte, au luat moaştele Sfântului Ioan cel Nou cu mai multe lucruri preţioase, au ridicat cu sila pe mitropolitul Dosoftei şi l-au dus în captivitate. Îndreptându-se spre mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, ca să prade şi să răpească moaştele Sfintei Parascheva de acolo, egumenul, deşi ameninţat că va fi îngropat sub ruinele acestui aşezământ călugăresc, nu a vrut cu nici un preţ să deschidă intrarea în mănăstire.
…………….
Aşezate în noua raclă, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în catedrala mitropolitană, a cărei solemnă sfinţire se săvârşise după încheierea lucrărilor de consolidare şi restaurare, în ziua de 23 aprilie 1887. De atunci, dreptcredincioşii care se află sub cupolele monumentalei catedrale ieşene, „maica bisericilor”, cum o numea fericitul ei ctitor, au înaintea ochilor măreţia arhitectonică a sfântului locaş, picturile efectuate de mâna măiastră a renumitului pictor Gh. Tattarescu, mormântul neuitatului mitropolit Veniamin Costachi şi racla cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, aşezată sub un baldachin, din care „izvorăsc noianuri de vindecări”.
.
Deoarece binecuvântatele oseminte au stat multă vreme între dreptcredincioşii din Tracia, din Bulgaria, din Serbia, din Constantinopol, iar de aproape 350 de ani între români, cinstirea acestui odor scump al Ortodoxiei s-a făcut prin „slujbe” sau „acolutii” alcătuite de imnografi de diferite naţii. Chiar dacă aceste tropare şi stihiri s-au deosebit prin litera lor, ele au fost asemănătoare în esenţa şi duhul lor ortodox. Ascultând slujba cuvioasei, dreptmăritorii creştini, oricare ar fi fost neamul şi patria lor, luminaţi de harul frăţiei ecumenice, şi-au îndreptat privirile şi gândurile la Sfânta Parascheva ca la o mireasă a lui Hristos, ca la o flacără luminoasă a întregii Ortodoxii.
.
În preajma raclei în care s-a păstrat nestricăcios cortul sfintei, cei copleşiţi de necazuri găsesc mângâiere, cei învăluiţi de suferinţe, alinare, cei zăbavnici în săvârşirea lucrului celui bun, hotărâre şi tărie. Viaţa fără de prihană a cuvioasei ne cheamă, neîncetat, la credinţă tare, la nădejde care întrarmează, la dragoste desăvârşită. Prin glasul sfinţiţilor slujitori ai Bisericii, ea ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii, ca fraţii cei buni, să umblăm pe căile păcii, să ne îndreptăm paşii întăriţi de harurile Sfântului Duh, spre Hristos, mântuirea noastră.
.
Troparul, glasul al 4-lea:
.
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
.
Condac 1:
.
Preacuvioasei noastre Maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilință îi aducem noi, nevrednicii păcătoși, pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăți al Mântuito­rului nostru, și să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!

.

 

 

 

 

.