„Frica si starile legate de ea, ca teama, nelinistea, spaima, anxietatea, angoasa, sunt fundamental legate de alipirea de bunurile materiale. Omul nu se poate deci tamadui de ele decat desprinzandu-se de lumea aceasta si aruncand toata grija la Dumnezeu, cu nadejdea tare ca prin pronia Sa va primi toate cele ce-i sunt de trebuinta. Iisus insusi ne invata: „Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine” (Mt. 6, 31-34). In lumina acestei invataturi, Sfantul Isaac Sirul spune: „De crezi ca Dumnezeu poarta grija de tine, pentru ce te ingrijesti de cele vremelnice si de trebuintele trupului tau ? (…) Arunca grija ta asupra Domnului, si El te va hrani (Pilde 3, 25). Si nu te vei infricosa de spaima ce vine asupra ta”; „apropie-te, zice, ca sa nadajduiesti intru Mine, si te vei odihni de orice lucru si de orice teama”.

Cea dintai pricina a fricii este, asa cum am vazut, lipsa de credinta. De aici urmeaza ca in sufletul celui cu credinta puternica in Dumnezeu frica nu-si mai are locul. „Credinta neclintita – spune Evagrie – nu primeste bantuielile fricii”. Cel care crede cu tarie in Dumnezeu si in purtarea Sa de grija are siguranta ca va primi de la El in orice imprejurare ajutor si aparare, si deci n-are a se teme de nimic, nici de intamplarile vietii, nici de dusmania oamenilor, nici chiar de moarte. Sfantul Pavel aminteste ca „insusi Dumnezeu a zis: Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi”; pentru aceea, putem zice cu credinta tare: „Domnul este intr-ajutorul meu; nu ma voi teme !” (Evr. 13, 5-6). Iar Psalmistul spune: „Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa ? (…) De s-ar randui impotriva mea ostire, nu se va infricosa inima mea (…)” (Ps. 26, 1-2, 5); „Ca de voi si umbla in mijlocul mortii, nu ma voi teme de rele; ca Tu cu mine esti” (Ps. 22, 4).

Nu credinta sa il scapa pe om de frica, ci ajutorul lui Dumnezeu, care-i vine ca raspuns la credinta in El si-l sprijina si-l intareste. Astfel, Sfantul Isaac Sirul spune: „Cand vede (omul) ca inima lui nu are liniste din partea fricii si tremuratului, va intelege si va cunoaste ca aceasta frica ii arata ca este lipsit de altcineva, care sa-l ajute. Caci inima da marturie prin frica ce-o apasa si o razboieste inauntru ca-i lipseste cineva. (…) Caci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mantuieste”.

Iar acest ajutor omul trebuie sa-l ceara prin multa rugaciune, cu credinta ca Dumnezeu i-l poate da si cu nadejdea ca-l va primi. Leacul cel mai puternic impotriva fricii si a celorlalte patimi care-i stau in preajma – nelinistea, anxietatea, angoasa – este indeosebi „rugaciunea lui Iisus”. Sfantul loan Scararul invata asa: „Loveste-i si biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare. Izbavit de boala, preamareste pe Cel ce te-a izbavit. Caci multumindu-I, te va acoperi in veci”. Iar Evagrie scrie: „Cel ce are grija de rugaciunea curata va patimi de la draci ocari, loviri, strigate si vatamari. Dar nu va cadea, nici nu-si va parasi gandul, zicand catre Dumnezeu: „Nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti” si cele asemenea”. Tot el arata ca „este firesc ca cel a carui minte este intotdeauna indreptata spre Dumnezeu, avand in partea manioasa deplina aducere-aminte de El, iar partea poftitoare cu totul intinsa spre El, sa nu se teama de cei care umbla racnind in jurul trupurilor, adica de duhurile razvratite, care ne dusmanesc”.Intr-adevar, prin rugaciunea inirnii omul se afla tot timpul unit cu Dumnezeu, primind ajutorul Lui neincetat, astfel ca nici o pricina de teama nu i se poate strecura in suflet. „Un batran a zis: Fie ca dormi, fie ca veghezi si in tot ce faci sa-L ai pe Dumnezeu inaintea ochilor, si nu va putea vrajmasul sa te inspaimante. Daca gandul tau ramane atintit la Dumnezeu, puterea Lui ramane si ea in tine”.

Cu cat rugaciunea este mai curata, cu atat piere frica. „Semnul ca s-a ajuns la (rugaciunea adevarata) este ca omul nu se mai tulbura chiar daca lumea intreaga s-ar porni impotriva lui”, scrie Sfantul Varsanufie. La stingerea fricii si a patimilor iscate de ea se ajunge, in acest caz, datorita prezentei continue a puterii dumnezeiesti in sufletul omului, adusa de rugaciunea neincetata. Dar omul se poate izbavi de frica si rugandu-se anume lui Dumnezeu pentru aceasta. Astfel, Avva loan din Singuratate spune: „Daca cerem de la Domnul, El ne da putere si ne ajuta sa scapam de frica”. Iar un cuvant al batranilor ne spune ca: Intrebat-a oarecine pe avva Theodor: De se va intampla vreo naprasna, si tu te temi, awo ? I-a zis lui batranul: De se va lipi cerul de pamant, Theodor nu se teme. Caci s-a rugat lui Dumnezeu ca Sa se ridice de la dansul frica”.

Lucrarea de tamaduire a fricii implica din partea omului lepadarea voii proprii si o stare de smerenie. Astfel, unui frate care-l intreaba: „Ce trebuie sa faca cineva ca sa scape de tulburarea gandurilor”, Sfantul Varsanufie ii raspunde: „Taie voia ta in toate si pastreaza smerita cugetare si vei fi izbavit prin harul lui Dumnezeu. Si oriunde vei fi, nelinistea nu va avea putere asupra ta”. Am vazut ca frica este legata de mandrie, si atata vreme bat omul se increde in propriile sale puteri, el este bantuit de aceasta patima.

Pentru a putea s-o biruiasca prin puterea lui Dumnezeu, pentru a primi aceasta putere si a o pastra mereu in suflet, omul trebuie sa se lepede de sine si sa- si recunoasca neputinta; altfel harul dumnezeiesc nu se poate salaslui in el. De aceea Sfantul Isaac Sirul spune ca cel care vrea sa fie izbavit de frica trebuie sa se roage mai intai sa castige smerenia: „Cu cat inmulteste rugaciunea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. (…) Iar cand omul se smereste, indata il inconjoara mila, si atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu, si afla in el o putere de incredere ce se misca in ea”.

Tot asa, omul poate birui frica prin iubire, dupa cuvantul Apostolului Ioan: „in iubire nu este frica,(l In 4, 18). Urmand acestuia, Sfantul Ioan Scararul arata ca, „cel ce s-a umplut de iubire este fara frica”. Aceasta este adevarat in ceea ce priveste iubirea fata de aproapele: cel care-1 iubeste pe fratele sau nu se teme de el. Dar, fundamental, aceasta invatatura se refera la iubirea lui Dumnezeu care scoate din sufletul omului frica lumeasca . Din iubirea lui Dumneze omul primeste „puterea de incredere”, care biruie frica; unit cu Cel caruia ii sunt supuse toate, nimic nu-i poate face rau, nimic nu poate sa-l vatame.

Omul cu adevarat trebuie sa se tamaduiasca de frica, insa el nu trebuie sa lepede din suflet orice fel de teama, caci „nu orice frica este patima”. Exista, asa cum am vazut, o frica virtuoasa, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mantuire si pe care Parintii o numesc „frica mantuitoare”, „neliniste mantuitoare” si in alte feluri asemanatoare. Aceasta frica este numita de traditia ascetica „frica de Dumnezeu”. Frica patimasa trebuie nimicita pentru a face loc temerii de Dumnezeu, in fapt, ambele forme de frica se intemeiaza pe tendinta fireasca a omului de a se teme. Numai ca prima se isca din pricina lumii acesteia si nu se indreapta, asa cum se cuvine naturii ei, spre Dumnezeu. Ca si in cazul celorlalte patimi, trebuie deci ca omul s-o converteasca, s-o intoarca spre Dumnezeu.

Bazandu-se pe una si aceeasi tendinta a sufletului, ele se exclud una pe alta. De aceea unul dintre remediile fundamentale in cazul fricii este tocmai frica de Dumnezeu, care, pe masura ce sporeste in inima omului, micsoreaza frica pricinuita de lume si ii ia locul. „Cel care se teme de Domnul n-are teama de nimic si nu tremura” (int. Sir. 34, 14). Iar Sfantul Ioan Scararul, vorbind despre teama de Dumnezeu, spune ca frica aceasta „alunga toata frica”. Tot el spune: „Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel care nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra sa”. Avva Serapion arata ca „daca omul ia aminte inaintea lui Dumnezeu cu frica in tot ceasul, nimic dintr-ale vrajmasului nu pot sa-l ingrozeasca”. Sfantul Simeon Noul Teolog spune si el ca „cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai”.

Frica de Dumnezeu poate fi socotita in toate privintele ca o virtute fundamentala, in Sfintele Scripturi sunt numeroase textele in care este vorba despre ea, iar Parintii o prezinta ca pe o conditie a mantuirii. Sfantul Ioan Casian spune: „inceputul mantuirii noastre si al priceperii este, dupa Scriptura, frica de Dumnezeu (Pilde 9)”. Iar Sfantul Varsanufie scrie: „Daca nu dovedim prin fapte amintirea fricii de Dumnezeu si strapungerea pricinuita de aceasta, ne osandim”.In ceea ce-l priveste, Sfantul Isaac Sirul spune si el: „Frica de Dumnezeu este inceputul vietii celei adevarate a omului”.

(…)

Dar cum se poate dobandi frica de Dumnezeu ?

Ea „este rodul credintei”. Pe de alta parte, ea este nemijlocit legata de lucrarea poruncilor, dupa cum spune Psalmistul: „Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte” (Ps. 111, 1), „Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, care umbla in caile Lui” (Ps. 127, 1) si Ecclesiastul: „Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui!” (Eccl. 12, 13). Legatura dintre ele este atat de puternica, incat adesea Parintii inteleg prin frica de Dumnezeu insasi implinirea poruncilor. Caci nu poate omul sa arate ca are cu adevarat aceasta virtute decat daca se supune voii lui Dumnezeu, cuprinsa in poruncile Sale. Pentru ca, altfel, si diavolii se tem de Dumnezeu, dar nu cu o frica virtuoasa, caci recunoasterea atotputerniciei si maretiei Sale nu o insotesc de implinirea voii Lui.

Dezlipirea de lume si negrija duhovniceasca de cele pamantesti duc si ele la frica desavarsita de Dumnezeu. Aducerea-aminte de moarte si de cele de pe urma, ca si insingurarea, care sunt legate de cele pomenite mai sus, inlesnesc si ele frica cuvioasa. Tot asa, cercetarea deasa a constiintei, recunoasterea propriei pacatosenii, intristarea si lacrimile o zamislesc pe ea. De asemenea, Parintii ii indeamna pe cei care voiesc s-o castige sa stea in preajma unui om duhovnicesc care are aceasta virtute.

Sa nu uitam totusi ca, fiind o virtute, frica de Dumnezeu este o manifestare a harului, si nu este numai rod al stradaniei omenesti, ci un dar al Lui, care trebuie cerut prin rugaciune. Mai ales prin rugaciune primeste omul curatia care-l face sa simta frica de Dumnezeu; caci atata vreme cat este supus patimilor, el nu are nici frica cea mai de jos. De aceea, chiar „frica incepatoare” presupune o anumita sporire duhovniceasca, ea nefiind propriu-zis o virtute a „incepatorilor”, ci mai curand a celor imbunatatiti.

Astfel, Sfantul Diadoh, folosindu-se de un limbaj medical, scrie: „Ranile primite de trup, daca s-au inasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului; dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea lui, ajungand prin el la tamaduire deplina. Asa si sufletul: cata vreme e neingrijit si acoperit in intregime de lepra pacatelor, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neincetat judecata infricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curateasca cu multa luare-aminte la rugaciune, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care, mustrandu-l, il arde ca intr-un foc fara durere”.

Roadele fricii de Dumnezeu, care este cu adevarat temei si conditie a vietii duhovnicesti, sunt atat de mari si numeroase, incat Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Aveti o comoara nepretuita, mai presus de toate bogatiile (…): frica de Dumnezeu”.

Mai intai, ea il intoarce pe om de la rau, dupa cum invata Solomon (Pilde 14, 27; cf. 8, 13). Ea il curata pe om de tot pacatul si de toata patima, vadindu-se astfel ca un „leac” bun la toate. Sfantul loan .Casian o numeste cruce pe care se pironeste nevoitorul pentru a muri lumii. Iar Sfantul Diadoh al Foticeei, subliniind rostul ei tamaduitor, spune: „ca un leac adevarat al vietii”, ea „arde (sufletul) ca intr-un foc (…). Asa, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavarsita”.

.

Jean Claude Larchet

_______________

.