„Ne este greu să ne supunem voii sfinte a lui Dumnezeu pentru că… ne este greu să fim credinciosi. Să credem, în pofida realității, în pofida tuturor întâmpinărilor, argumentelor și a realităților faptice care ne arată că izbândirea și izbăvirea sunt practic – probat și atestat – imposibile. Cu Dumnezeu și la Dumnezeu însă toate cele care sunt omenește absolut cu neputință, devin posibile!

Atotputernicia Domnului ne poate mâna însă și către o cutezanță oarbă, lipsita de bun simț, către o stare de insensibilitate duhovnicească mascată de invocarea (declarativă) și de atitudine de bravare a încrederii în voia lui Dumnezeu. De câte ori noi înșine sau alții în jurul nostru expediem noi apăsătoarea realitate a suferinței cuiva sau a unor acte de nedreptate strigătoare la cer într-un confortabil: “Eh, voia lui Dumnezeu…”. Când ne aflăm aproape de Dumnezeu, când această apropiere ne ferește de necazuri, de căderi, de suferințe, riscăm să devenim pur și simplu indiferenți la ceea ce pătimesc cei din jurul nostru și rămânem cu percepția distorsionată a unei atotputernicii vecină cu noi. Și nepusă la încercare în slăbiciune și părăsire… De aceea, acest expeditiv “voia lui Dumnezeu” – când e spus altora, poate ascunde faptul că nu vrem câtuși de puțin să le purtăm sarcina, să îi asumăm în suferință, în căderea și părăsirea lor.

Dar, …  la fel de grav este când ne mințim și în legătură cu propria noastră suferință sau cu propriile ispite, pe care refuzăm să ni le asumăm, bravând cum putem mai bine. Adesea se întâmplă să respingem mâna întinsă de Dumnezeu printr-o încercare sau semnele cu care ne cercetează pe parcursul vieții (dar și în cursul unei zile obișnuite), ori “provocările” pe care ni le face printr-un om sau altul. Dacă nu suntem dintre cei care ne victimizăm și care ne plângem de milă cu ușurință, putem fi însă dintre cei care ocolesc mesajul dumnezeiesc al suferinței prin bravadă, care poate să ia aparențele (îndreptățirile) cele mai “duhovnicești”. Din mândrie, din împietrire sau din… frica de a da piept cu realitatea, de a auzi glasul conștiinței, alegem mereu soluția cea mai comodă: fuga. Ne este frică să ne vedem așa cum suntem și cum ni se dezvăluie prin mustrările vieții, ne este frică să recunoaștem minciuna și putreziciunea pe care ne-am clădit identitățile iluzorii, ne este frică să deznădăjduim cu deznădejdea cea buna de noi înșine. Preferăm să trăim în închipuire, să ne îmbătăm cu amăgirea că „facem față” situației, că trecem singuri peste toate, că noi nu suntem copii, ci bărbați/femei în toată puterea, care nu au voie să (se) plângă și să cerșească ajutorul cuiva. Găsim o oroare în a plânge (deși aceasta este o fericire evanghelică și este – și omenește, psihologic – un semn de sănătate sufletească), în a ne trăi până la capăt slăbiciunea și a nu o mai cosmetiza nici în fața altora. Fugim de noi înșine, reprimând, “dând la fund” de fiecare dată tot ceea ce ne poate arăta iadul lăuntric, ne refugiem în indiferență, în “optimismul” facil căruia îi lipim repede eticheta de “bucurie a Învierii”. Zâmbim forțat și ne prefacem puternici, „emanând” o primejdioasă siguranță de sine, mimând că ne punem nădejdea în Dumnezeu, când, în realitate, ne încredem atunci mai mult decât oricând numai în noi înșine.

Ne amăgim cu teorii și clișee (idei “duhovnicești” foarte “la modă”, dar foarte prost înțelese și aplicate) cum că “răul nu există”, “trebuie să fim bucuroși pentru că suntem creștini”, și că “are grijă Dumnezeu” sau “Dumnezeu îngăduie” doar pentru a refuza sine die confruntarea cu noi înșine, cu adâncul nostru și cu semnalele importante pe care ni le dă Realul. Nu fugim de altceva de fapt decât de Cruce, pe ea evităm să ne-o luăm cât putem mai mult, sperând în van și nesăbuit că am putea “sări” direct în Înviere fără să mai trecem prin Cruce. Iar atunci când ne vom confrunta cu încercarea cea dură și implacabilă, cu totul de neocolit, vom descoperi îngroziți că inima noastră nu era deloc gata pentru bătăi. Ne descoperim ca frunze uscate care la primul vifor al ispitelor sunt spulberate în praf şi pulbere încă înainte de a atinge pământul…

Iata deci câteva condiții pentru ca noi să putem dobândi ajutorul cel de sus. Pe lângă păstrarea unui realism sănătos și înțelept, pe cât se poate, și înduioșarea din inimă în fața durerii vii a aproapelui, cât și respingerea și indignarea fermă în fața răutății și a fărădelegii.”

 

(Preluat)

_____________

Sursa – https://stranaortodoxa.wordpress.com/2020/05/24/bravada-duhovniceasca/