Din acești doi Mucenici, Teodul era mai tânăr, iar Agatopod mai ajuns cu vârsta și erau amândoi din Tesalonic, clerici bineplăcuți lui Dumnezeu, de la biserica cea de acolo. Agatopod având rânduiala de diacon, era bătrân de ani și foarte înțelept, iar Teodul, aflându-se tânăr și fără prihană, era citeț la aceeași biserică. Și au trăit pe vremea păgânilor împărați Dioclețian și Maximian.

Deci, ieșind poruncă de la păgânii împărați, ca oamenii de pretutindeni să jertfească zeilor, unii din creștini fugeau și se ascundeau de frica chinurilor, alții, ca acești doi Sfinți, Teodul și Agatopod, fără să iasă înaintea prigonitorilor, au rămas închiși în biserică, rugându-se lui Dumnezeu ziua și noaptea. De aceasta înștiințându-se, ostașii i-au prins și i-au aruncat în temniță.

Peste câteva zile, șezând la judecată, Faustin, căpetenia cetății, a poruncit să fie aduși Teodul și Agatopod înaintea sa, la cercetare. Și vreme de multe zile a încercat dregătorul cu amăgiri și vicleșuguri să-i îndepărteze de credința în Hristos și să-l întoarcă la păgâneasca cinstire a idolilor. Deci, neplecându-se ei să jertfească zeilor și păzind neclintită credința Lui Hristos, au fost aruncați din nou în temniță, pregătindu-i pentru chinuri.

În temniță, cu ei, se aflau închiși tot felul de oameni, unii cu mari fărădelegi în viața lor. Pe toți aceștia, cei doi Sfinți i-au adus la credința în Hristos, la pocăință și la împăcarea cu Dumnezeu. Iar poporul din cetate, aflând că, în zidurile închisorii, cei doi propovăduiesc vestea cea bună a lui Dumnezeu, a sfărâmat încuietorile închisorii și, dând năvală înlăuntru, asculta cuvântul lor.

Înștiințându-se de aceasta, Faustin dregătorul i-a scos, iarăși, pe cei doi Sfinți afară, voind să-i dea la chinuri în fața poporului. Și i s-a făcut milă dregătorului de dânșii și ar fi vrut să-i scape, dacă ei ascultând de împărat, ar fi jertfit idolilor. Dar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos, zicând: „Suntem creștini și, pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi.” Și numeau tirani pe împărați, că nu se mulțumeau a robi trupul, brațele și averile supușilor lor, ci și cugetul lor voiesc să-l robească. Deci, după a treia cercetare, rămânând ei tari de credință, au fost osândiți la mucenicia mării. Și așa, cu pietre grele la grumaz și cu mâinile legate la spate, au luat cununa pătimirii de la Hristos, fiind aruncați în mare.

Întru această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Teodora fecioara și Didim ostașul († 304)

    Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian-Galeriu (284-311), mai mare în Alexandria era dregătorul Eustratie. Și au dat împărații poruncă împotriva creștinilor, ca ori să jertfească zeilor, ori, să fie schingiuiți. Iar dregătorul, șezând la judecată în Alexandria, a poruncit să aducă înaintea sa pe Teodora, fecioara creștină, care nu de mult era prinsă și păzită în temniță. Deci, fiind adusă înaintea lui, i-a zis judecătorul: „Fecioară, de ce credință ești tu ?” Ea a răspuns: „Sunt creștină”. Judecătorul zise: „Ești liberă sau roabă?” Răspuns-a Teodora: „Ți-am spus că sunt creștină, că Hristos venind, m-a eliberat de păcat și sunt născută din părinți slăviți și liberi, în această lume deșartă.” Dregătorul, căutând spre judecătorul cetății, care se numea Luchie, i-a zis: „Știi pe fecioara aceasta?” Luchie a răspuns: „Da, o știu, cu adevărat, că este de neam bun și cinstit.” Zis-a dregătorul către fecioară: „Dacă ești fecioară de neam bun și cinstit, de ce n-ai voit să te măriți după bărbat?” Răspuns-a fecioara: „Pentru Hristos, m-am lepădat de nuntă, că Domnul nostru Iisus Hristos, venind în lume, prin nașterea Sa din Preacurata Fecioară, maica Lui, ne-a mântuit din stricăciune și ne-a făgăduit viața veșnică; iar eu, crezând într-Însul, am voit să petrec în feciorie, pentru dragostea Lui, până la sfârșitul meu”. Zis-a judecătorul: „Împărații noștri au poruncit ca, pe voi, fecioarele, care voiți să vă păziți fecioria voastră totdeauna să vă aducem la închinarea zeilor, iar, de nu veți voi să vă închinați zeilor, să vă dăm în case de desfrânare”. Răspuns-a fecioara: „Mi se pare că tu știi bine că Dumnezeu caută la voința inimii, de vreme ce este știutor de inimi. El știe cugetele noastre și scopul nostru îl primește. El știe voința mea, care este să-mi păzesc fecioria neîntinată. Și chiar de vei porunci, precum te lauzi, să mă necinstească cu sila, aceea nu va fi necurăția trupului meu, ci silire și pătimire. Dacă mi-ai tăia capul, sau mâna, sau piciorul, și de-mi vei lua fecioria cu sila, tot muceniță a lui Hristos mă voi face, iar nu desfrânată. Deci, Stăpânul meu este puternic, ca fecioria mea, cea făgăduita Lui, s-o păzească întreagă, ca pe o parte a Sa, precum va voi”.

Zis-a judecătorul: „Nu dori să-ți necinstești neamul tău cel bun, nici să te dai spre batjocură și râs, de vreme ce ești fiică de părinți cinstiți și slăviți, precum se spune despre tine”. Răspuns-a fecioara: „Preamăresc pe Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun și cinstit și nădăjduiesc spre Dânsul, că va păzi întreagă pe roaba sa”. Zis-a judecătorul: „Pentru ce te amăgești, crezând în Omul cel răstignit, ca într-un Dumnezeu? Oare te va izbăvi El din mâinile celor ce vor să te ia spre desfrânare? Să nu socotești că, dacă, te vei duce la desfrânare, vei ieși curată de acolo”. Teodora a răspuns: „Cred în Hristos, Cel ce a pătimit pe vremea lui Ponțiu Pilat, că mă va izbăvi din mâinile necuraților și va păzi nespurcată pe credincioasă roaba Sa”.

După acestea, judecătorul i-a dat trei zile, timp ca să se gândească, dar ea voia îndată să pătimească chinuri, spunându-i că, după trei zile și după mai multe, scopul și dorința ei nu vor fi altele, decât numai să moară pentru Hristos, Dumnezeul său.

Deci a trimis-o, iarăși, în temniță și, după trei zile, a scos-o și a pus-o din nou, de față, la judecată. Și dregătorul, văzând-o pe ea neschimbată, petrecând în sfânta credință, a poruncit să o dea spre batjocură, unde, dusă fiind, s-a rugat Domnului, zicând: „Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai îmblânzit necuvântătoarele fiare, înaintea feții Sfintei Tecla, îmblânzește pe aceste fiare cuvântătoare, care sunt mai sălbatice și mai fără rușine și care s-au adunat ca să strice curăția trupului meu. Cel ce ai izbăvit pe Suzana din mâinile desfrânaților bătrâni, izbăvește-mă și pe mine, roaba ta, de același fel de desfrânați. Nu lăsa să se spurce trupul meu, biserica Duhului Sfânt. Cel ce ai gonit de la mine pe nevăzuții vrăjmași, care, de multe ori, tâlhărește și în taină, se sileau să fure vistieria fecioriei mele, gonește și acum, mă rog, pe acești nelegiuiți, care s-au pregătit să răpească bogăția mea, tâlhărește. Doamne, Dumnezeul meu, vino spre apărarea mea și fă, cu atotputernica Ta tărie, să ies curată și neatinsă de mâinile acestor necurați și voi preamări preasfânt numele Tău”.

Pe când Sfânta Teodora se ruga astfel, spurcații profitori ședeau afară din casă și se certau între ei, care să intre mai întâi la fecioară. Atunci, un oarecare tânăr voinic, îmbrăcat ostășește, a venit la dânșii și, împingându-i pe toți, a intrat în casă la fecioară, înaintea tuturor, neîndrăznind nimeni să-l împiedice sau să-l întrebe. Acela era unul din frații de credință, cu numele Didim, care, fiind îndemnat de Dumnezeu, a venit acolo într-adins, în chip de ostaș, nu pentru fapta de păcat, ci, spre apărarea fecioarei. Deci, văzându-l, Sfânta Teodora s-a înspăimântat. Atunci, fericitul Didim a zis către dânsa: „Nu te teme, soră, că, deși mă vezi lup pe dinafară, pe dinăuntru sunt mielușel și frate cu tine în sfânta credință. Eu am venit aici să te izbăvesc pe tine, care ești roabă și porumbița Dumnezeului meu. Deci, să schimbăm hainele: tu te îmbraci într-ale mele și eu într-ale tale, ca așa, acoperită cu hainele mele, să duci, de aici, fecioria ta întreagă, iar eu, în îmbrăcămintea ta, voi intra în nevoința mucenicească, să arăt că sunt adevărat ostaș al lui Hristos. Deci, sfânta fecioară s-a învoit la aceasta, că a cunoscut că acel ostaș a fost de la Dumnezeu trimis, la dânsa.

După ce și-au schimbat îmbrăcămintea, adică, fecioara s-a îmbrăcat cu hainele cele bărbătești și ostășești, iar tânărul într-ale fecioarei, acesta a zis către fecioară: „Când vei ieși de aici, să-ți acoperi fața, ca și cum te-ai rușina, ca toți, rușinându-se, vor ieși de aici și astfel nu te vor cunoaște, având fața acoperită”. Fecioara făcând așa, a ieșit în haina ostășească cu fața acoperită și s-a dus într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, că, într-un chip ca acesta, a izbăvit-o din mâinile necuraților poftitori, ca pe o pasăre, din laț și, ca pe o oaie, de lupi. După ieșirea Sfintei Teodora, a intrat în casa aceea un alt tânăr, cuprins de pofta desfrânării și a găsit bărbat în loc de fecioară. Atunci, s-a înspăimântat și a strigat, zicând: „Ce este aceasta ? Oare fecioara s-a prefăcut în bărbat? Am auzit că, odată, Hristos al lor a prefăcut apa în vin, acum văd că tot Acela a prefăcut partea femeiască în bărbătească”. Deci, ieșind degrabă din casă, a strigat către însoțitorii săi: „Să fugim de aici, să fugim, mai înainte de a nu ne preface Hristos în femei”. Și, alergând, au vestit aceasta judecătorului.

Deci, trimițând dregătorul, a adus pe Didim la judecată și l-a întrebat: „Cine ești tu ?” Didim a răspuns: „Sunt robul lui Iisus Hristos și mă numesc Didim”. Atunci, judecătorul a zis: „Pentru ce nu te văd pe tine îmbrăcat în haine bărbătești, ci, în haine femeiești ?” Didim a răspuns: „Le-am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca să nu fie cunoscută de acei barbari, cărora ai dat-o s-o necinstească și, astfel, am scăpat-o din mâinile lor”. Judecătorul a zis: „Cine ți-a poruncit să faci astfel?” Didim a răspuns: „Iisus Hristos, Dumnezeul meu, m-a învățat și m-a trimis ca să scap oaia Lui, întreagă și nevătămată, din dinții fiarelor”. Judecătorul i-a zis: „Unde este Teodora acum, să ne spui, mai înainte de a începe să te pedepsim”. Răspuns-a Didim: „Cu adevărat, nu știu unde este ea acum, decât aceasta știu, că este roabă bună și credincioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și mărturisește preasfânt numele Lui. Pentru aceea, a iubit-o El pe ea și a păzit-o neîntinată, ca pe o mireasă a Sa”. Deci, stăpânitorul, umplându-se de mânie, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în foc.

Auzind porunca de moarte, Sfântul Didim s-a bucurat și a strigat către Dumnezeu, zicând: „Bine ești cuvântat, Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugăciunea mea și mi-ai împlinit dorința. Că pe roaba Ta, Teodora, ai păzit-o nevătămata, iar, pe mine, mă învrednicești de cununa mucenicească”. După aceasta, au luat pe Sfântul și l-au dus ca să-l taie.

Deci, aflând de aceasta, Sfânta Teodora a alergat după Sfântul Mucenic Didim și, ajungându-l la locul unde aveau să-l taie, căuta, ca și dânsul, cununa cea mucenicească, zicând: „Măcar că ai apărat fecioria mea de stricăciune, eu nu te-am rugat, însă, să mă aperi și de moarte, eu am fost prinsă, cercetată și judecată. Deci, lasă-mi mie sfârșitul mucenicesc, ca eu să fiu tăiată, iar tu du-te liber oriunde vei voi. Destul îți este plata de la Domnul, că ai păzit fecioria mea, eu nu vreau să mori pentru mine. Nu vreau să fiu pricinuitoarea morții tale, ci eu să mor singură și, astfel să-mi plătesc acea datorie. Am cap, care să fie tăiat pentru Hristos, iar sângele meu, să se verse pentru Domnul nostru. Eu n-am voit Și nu voiesc să fiu întinată, dar am dorit și doresc să sufăr pentru Hristaos. Deci, nu-mi lua cununa, pe care, înainte de tine, am început s-o împletesc; mie mi se cade să merg, mai întâi, sub sabie, iar tu, după mine, poți să fi mucenic al lui Hristos. Deci, tu să rămâi dupa mine, iar nu eu după tine, de vreme ce, de la tine nu pot să-ți ia curăția, iar pe mine pot să mă necinstească. Așa cum m-ai scăpat curată de la desfrânare, așa și acum, să mă trimiți curată înaintea lui Hristos”. Sfântul Didim a zis către dânsa: „Iubită soră, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce te-a păzit pe tine nebatjocorită, Acela puternic este de a te păzi totdeauna curată, iar, pe mine, cel judecat spre moarte, să nu mă oprești a muri pentru Hristos și, cu sângele meu, să-mi spăl păcatele mele!”

Astfel, întrecându-se ei pentru marea dragoste a lui Hristos, s-a poruncit ca să-i taie pe amândoi. Deci, Sfânta Muceniță Teodora a pus mai întâi capul sub sabie, apoi și SfântuI Mucenic Didim, iar trupurile lor au fost aruncate în foc. Și așa, și-au luat cununile biruinței de la Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine cinstea și slava, în vecii vecilor ! Amin.

Întru această zi, cuvânt la cutremurul ce s-a făcut în cetatea Antiohiei

   În timpul domniei lui Iustinian (527-565) a fost un mare cutremur în Antiohia și, ca la un ceas, s-a auzit o înfricoșătoare scrâșnire în cer. Și au murit, atunci, ca la zece mii de oameni, unul peste altul căzând. Deci, ieșind cu crucile și făcând rugăciuni tot poporul și fiind înspăimântați toți, s-a arătat semn unui oarecare din cetatea aceea, zicându-i-se așa: „Să scrie fiecare deasupra ușilor sale ‘Hristos s-a împacat cu noi'”. Și, după ce s-a făcut aceasta, îndată a încetat mânia lui Dumnezeu. Să ne temem, deci, de cutremurul ce ne chinuiește, pentru păcatele noastre.

Întru această zi, cuvânt despre o femeie care se ruga să primească încercări de la Dumnezeu

    Ne-a spus nouă un părinte: „Mergând eu, zicea, în Alexandria, am intrat în biserică la rugăciune și am văzut o femeie de Dumnezeu iubitoare, care era în haine smerite și de plângere, și avea cu sine o slujnică. Și se închina la sfânta icoană a lui Hristos Dumnezeu, zicând: Părăsitu-m-ai, Doamne, miluiește-mă, pe mine, Milostive ! Deci, de strigarea și de lacrimile ei cele multe, mi-am lăsat rugăciunea mea și priveam la strigarea și la lacrimile ei, de unde am venit și eu întru umilință și grăiam, zicând: Aceasta este o văduvă și n-o ajută nimeni în vreo nevoință a ei. Apoi, am așteptat până ce și-a sfârșit rugăciunea și, chemând deosebi pe slujnica ei, i-am zis: Să spui stăpânei tale, că am să vorbesc cu dânsa ceva. Deci aceea a venit la mine și ne-am dat deoparte și am început a o întreba pe ea: De ce, oare, plângi și strigi așa, ca și când ți-ar face cineva vreo supărare ? Iar ea a strigat, iarăși, cu plângere, zicând: Părinte știi, oare, ce este cu mine ? Petrecând eu în mijlocul oamenilor, iată, nici o încercare nu vine peste mine, apoi tocmai aceasta este pricina plângerii mele, pentru că viețuiesc cu nebăgare de seamă față de Dumnezeu, și Dumnezeul meu m-a părăsit, și nu mă mai cercetează. Iată, sunt trei ani de când nu m-am îmbolnăvit nici eu, nici copiii mei, nici casa mea n-a pătimit vreun necaz. Deci, aceasta socotindu-le, văd că Și-a întors Dumnezeu fața Sa de la mine, pentru păcatele mele. Apoi, pentru aceasta plâng, părinte, că doar m-ar cerceta pe mine Dumnezeu, după mila Sa.

Iar eu m-am minunat mult de sufletul ei cel de Dumnezeu iubitor și, cu tărie rugându-mă lui Dumnezeu pentru dânsa, m-am dus, fiind uimit de dreapta ei socotință”.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre rugăciune

    Când îți va zice ție gândul, în inima ta, ziua sau noaptea, ca să te scoli și să te rogi lui Dumnezeu, o frate, să cunoști că sfântul înger te-a cercetat pe tine și acela ți-a grăit ție. Deci, de te vei scula tu, frate, ca să te rogi, se va scula și acela cu tine și va face rugăciune și te va păzi pe tine și va goni de la tine duhurile cele rele. Iar, de nu te vei scula, îndată se va duce de la tine sfântul înger și atunci vei cădea în mâinile vrăjmașilor tăi.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, egumenul muntelui Sinai, ca să nu osândim pe nimeni și, cu atât mai mult, pe preoți

    Să nu osândim fraților, vă rog pe voi, nu numai pe preot, ci și pe tot omul, ca să ne învrednicim iertării de păcate. Pentru că tu vezi pe cineva greșind, însă nu-l știi, cu ce fel de fapte își petrecea el viața. Tâlharul acela, ce s-a răstignit împreună cu Hristos, ucigaș de oameni a fost, iar Iuda, ucenic al lui Hristos și apostol a fost, din cei mai dintâi ucenici, și în scurtă vreme, schimbare întru amândoi s-a făcut. Tâlharul în Împărăția lui Dumnezeu a intrat, iar ucenicul în pierzare. Deci, pentru aceea, nu se cade a osândi pe om, măcar de ar fi păcătos, că frate al tău este. De unde știi tu faptele lui cele bune sau rele ? Că mulți, de multe ori, au greșit la arătare, iar, în taină, s-au pocăit cu adevărat, iar noi, greșelile lor le-am văzut, iar pocăința lor și întoarcerea nu le-am cunoscut. Deci, de către noi, ca niște păcătoși, sunt osândiți, iar de la Dumnezeu, îndreptare au câștigat. Drept aceea, vă rog pe voi, asupra nici unuia să nu ținem răutate, nici să nu judecăm pe cineva, până ce va veni Dreplul Judecător, Care va lumina ascunsurile întunericului și va arăta sfaturile inimilor.

Însă, mai ales, pe preotul lui Dumnezeu, să nu-l judeci, fie pentru greșelile lui cele tăinuite, fie pentru cele arătate, câte vei auzi asupra lui, nici să zici: „Păcătos este și iată-l se apropie de taine și nu va veni darul Sfântului Duh”; nimic din acestea să nu gândești. Că Unul este Judecătorul celor ascunse și Cel ce încearcă. Și să cunoști că preotul va da socoteală mai mult decât tine, și lasă Dreptului Judecător judecata … Că, chiar de a și greșit preotul, față de poruncile dumnezeiești a greșit, iar tu nu esti Judecătorul altuia; cunoaște-ți dar, a ta măsura. Dar vei zice: „Au nu este supus preotul judecăților și canoanelor bisericești ?” Așa este. Dar nu să fie judecat sau cercetat de tine, ci de Dumnezeu și de mai marele arhiereu. De ce judeci pe păstor, oaie fiind tu? De ce răpești, ca fariseii, judecata lui Dumnezeu, judecând preoteasca rânduială, atâta vreme cât nu-ți este încredințat ție lucrul acesta, nici dat ție de la Dumnezeu?

Drept aceea, te rog pe tine, să nu judeci pe nimeni și, mai ales, nu judeca pe preotul lui Dumnezeu. Ci, cu credință să te apropii și cu frică mare, cu pocăință adevărată și cu știință curată, de dumnezeieștile Taine și de sfințenie să te atingi. Că, chiar și înger al lui Dumnezeu de ar fi cel ce aduce Sfânta Jertfă, cea fără de sânge, dacă tu te vei împărtăși, fiind nevrednic, nicidecum nu te va curăți pe tine, nici îngerul, de păcate, precum zice Scriptura, că Iuda, măcar că de la Hristos Dumnezeu a primit pâinea, de vreme ce, însă, cu nevrednicie s-a împărtășit cu aceasta, îndată a intrat într-însul satana, de care să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu. Amin.

Întru această zi, istorie, pe scurt, a lui ava Serapion, despre Cuviosul Părintele nostru Marcu, ce a pustnicit în muntele Fracesc

    Ne-a spus noua ava Serapion, zicand: „Petrecand eu in pustia Egiptului am mers la ava Ioan, staretul cel mare, si binecuvantandu-ma el, am voit sa ma odihnesc de cale. Si, atipind putin, m-am aflat intr-un vis si am vazut pe doi sihastri, vorbind cu staretul Ioan, despre mine: Acesta este ava Serapion, care, macar ca mult se osteneste in pustie, la ava Marcu, cel ce vietuieste in muntele Fracesc, n-a mers; ca acela petrece de nouazeci si cinci de ani acolo si nici un om, din cei ce vietuiesc pe pamant n-a vazut. Acestea graindu-le ei, m-am desteptat si am spus visul meu parintelui Ioan, care mi-a zis: Acesta este un vis dumnezeiesc. Si, aprinzandu-se intru mine ravna si dorinta ca sa ma duc la acel munte, am luat binecuvantare de la staret si am pornit spre Alexandria, cale de douasprezece zile, pana acolo, am facut-o in cinci zile.

Si intrand in Alexandria, am intrebat pe un negutator cata cale este pana la muntele Fracesc. Si mi-a spus ca este cale de treizeci de zile. Deci, luandu-mi apa intr-o plosca si putine finice si punandu-mi nadejdea in Dumnezeu, am pornit si am mers douazeci de zile, prin pustia aceea. Si n-am vazut nici fiara, nici pasare, nici n-am putut gasi ceva de mancare, si in acele douazeci de zile mi s-au sfarsit apa si finicele. Si am slabit mult si eram ca un mort.

Si, iata, mi s-au aratat cei doi sihastri, pe care ii vazusem in vis si mi-au zis: Scoala-te si mergi cu noi. Si, mergand eu, s-a aplecat unul spre pamant si, luand o buruiana, mi-a dat-o sa o mananc si, mancand-o, m-am intarit si m-am racorit si, aratandu-mi calea, au plecat de la mine. Si, mai mergand cateva zile, am ajuns la muntele Fracesc, care este langa mare si atat de inalt este, incat sapte zile am urcat pe el. Si nu are pe el nimic in afara de tarana si pietre. Si, spre a opta zi, noaptea, am vazut pe Ingerul lui Dumnezeu din cer, pogorandu-se spre Sfantul Marcu si zicand: Fericit esti, ava Marcu, ca, iata, am adus la tine pe ava Serapion, pe care a dorit sufletul tau sa-l vada. Iar eu acestea auzindu-le, am ramas fara de frica si mergeam dupa Ingerul acela, pana ce am ajuns la pestera in care vietuia Sfantul. Iar cand m-am apropiat de usa pesterii, am auzit pe Sfantul, graind aceste stihuri din psalm: „O mie de ani, inaintea ochilor Tai, sunt ca ziua de ieri” (Ps. 89, 4) si cealalta parte a acestui psalm. Dupa aceea, din mare bucurie duhovniceasca si dulceata a inceput a grai catre sine si a se ferici sufleteste si trupeste, zicand: „Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu, numele cel sfant al Lui. Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul si nu uita toate binefacerile Lui”. (Ps. 1O2, 1-2). Pentru ce te mahnesti suflete, nu te teme, nu te vei opri in temnitele iadului, dracii nicidecum nu vor putea sa te cleveteasca pe tine, pentru ca nu este intru tine, cu darul lui Dumnezeu, prihana pacatului. Veni-va ingerul Domnului alaturi de cei ce se tem de Domnul si-i va izbavi pe ei Domnul. Fericita este sluga, care a facut voia Domnului sau.

Acestea si altele multe cantand din dumnezeiasca Scriptura, spre mangaierea sufletului sau, a iesit pe usa pesterii si, vazandu-ma, a strigat de bucurie, zicand: O, cata este osteneala iubitului meu fiu Serapion, care s-a trudit a-mi vedea petrecerea mea. Si, binecuvantandu-ma, m-a imbratisat, m-a sarutat, si a zis: Iata, sunt nouazeci si cinci de ani de cand petrec in pustia aceasta si n-am vazut alta fata de om, in afara de a ta, pe care am dorit sa o vad, ca nu te-ai lenevit, fiul meu, a suferi atata osteneala si a veni la mine. Acestea zicandu-le, Cuviosul Marcu mi-a poruncit sa stau. Deci, asezandu-ma, am inceput a-l intreba despre venirea si petrecerea lui in acea pustie. Iar el, cu bucurie mi-a raspuns, zicand: Nouazeci si cinci de ani am, precum am zis, de cand petrec in aceasta pestera si n-am vazut, nu numai om, ci nici fiara, nici paine omeneasca n-am mancat, nici cu imbracaminte nu m-am imbracat, ci treizeci de ani am patimit nevoi mari si necazuri: de foame, de sete, de goliciune, iar mai ales, de navalirile dracilor. Si in acei ani, silit fiind de foame, am mancat pamant si setea imi potoleam cu apa din mare. Si dracii s-au jurat intre ei, ca de o mie de ori sa ma inece in mare si, apucandu-ma, ma trageau spre partile cele de jos ale muntelui, dar eu, dupa ce ma lasau, sculandu-ma, ma suiam iarasi in varful muntelui. Ci ei, apucandu-ma, ma trageau iarasi jos, pana ce pe trupul meu n-a mai ramas nici piele. Si, cand ma trageau si ma bateau, ziceau: Iesi din locul nostru, ca, de la inceputul lumii, nici un om n-a venit aici; dar tu, cum ai indraznit sa vii ? Dupa o patimire ca aceasta si foame si sete si goliciune si razboi dracesc, ca la treizeci de ani, m-a cercetat darul si milostivirea lui Dumnezeu si a crescut par pe trupul meu, din cap pana in picioare, si ca si cum ar fi fost firesc, m-am facut mai presus de fire, cat si hrana a inceput, nevazut, a mi se aduce si a fi adeseori cercetat de ingerii lui Dumnezeu, si, adesea, eram rapit si vedeam locul Imparatiei cerului si locasurile Sfintei Sfintilor si fericirea cea gatita celor ce fac cele bune si Raiul lui Dumnezeu si petrecerea lui Enoh si a lui Ilie intr-insul. Si nimic nu este din cele ce am dorit, pe care sa nu mi le arate Domnul.

Iar eu l-am intrebat, din nou, zicand: Spune-mi mie, parinte, cum ti-a fost venirea la aici ? Iar el a inceput a spune asa: Eu sunt nascut in Atena si am trecut prin invatatura filozofiei. Iar, dupa moartea parintilor mei, am zis intru mine: Voi muri si eu, ca si parintii mei. Deci, sculandu-ma, ma voi lepada de lume, mai inainte de a fi rapit eu de ea. Si, mergand la malul marii, m-am desbracat de hainele mele si asezandu-ma pe o scandura, m-am aruncat in mare si, purtat de valuri, cu darul lui Dumnezeu, am sosit la muntele acesta.

Deci, asa vorbind noi toata noaptea, a sosit ziua si, luminandu-se, m-am speriat, tremurand, vazand trupul lui ca de fiara, ca asa era crescut parul pe dansul, ca nu puteai vedea deloc infatisare omeneasca si dupa nimic nu se putea cunoaste ca este om, in afara de cuvintele ce ieseau din gura sa. Iar el, vazandu-ma pe mine inspaimintat, mi-a zis: Nu te teme de vederea trupului mea, ca este trup stricacios si facut din pamant stricacios. Si a inceput a ma intreba, zicand: Oare pazeste acum lumea Legea lui Hristos ? Oare, mai este slujire idoleasca si prigonire a crestinilor ? I-am raspuns lui: Cu ajutorul sfintelor voastre rugaciuni si cu darul lui Hristos, credinta s-a intins, iar slujirea idoleasca si prigoana asupra crestinilor s-au curmat. Si, aceasta auzind, batranul s-a bucurat, cu bucurie mare. Si, iarasi, a intrebat: Oare se afla oameni sfinti in lume, ca sa faca minuni si puteri, precum a zis Domnul, in Sfanta Evanghelie: De veti avea credinta, ca un graunte de mustar, si veti zice muntelui acestuia, muta-te de aici si te arunca in mare, asa va fi voua. Acestea zicand, Sfantul, deodata, s-a ridicat muntele si, pornindu-se din locul sau, ca la cinci mii de coti, s-a dus in mare. Si Sfantul Marcu vazand muntele ducandu-se, a facut cu mana semn zicand: Ce faci tu, munte ? Eu nu ti-am zis tie sa pornesti, ci vorbesc cu fratele, dar tu stai la locul tau. Acestea zicand, a stat muntele la locul sau. Iar eu vazand acesta minune, de frica am cazut, cu fata la pamant. Dar el, intinzandu-si mana sa, m-a ridicat si mi-a zis: Au n-ai vazut niste minuni ca acestea in zilele tale ? Iar eu am zis: Nu, parinte. Si a inceput el a se vaita cu amar si a zice: Amar pamantului, ca are pe el crestini, care numai cu numele se numesc, iar cu faptele sunt departe. Si iarasi, a zis: Bine este cuvantat Dumnezeu, Cela ce nu ne lasa sa pierim.

Si asa, vorbind noi vorbe duhovnicesti, a trecut ziua aceea si am ajuns spre seara, incepand cantarea psalmilor si rugaciunile. Si, dupa rugaciune, mi-a zis mie Cuviosul: Frate Serapion, oare, nu este vremea ca, dupa rugaciune, cu dragoste si cu multumire, sa gustam noi la masa ? Atunci i-am raspuns lui: Cum voiesti, Sfinte parinte. Si, indata, ridicandu-si mainile spre cer, a inceput a citi psalmul acesta: „Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi (Ps. 22,1)”. Si sfarsind psalmul s-a intors spre pestera si a strigat, graind: Pune, frate, masa. Iar eu m-am minunat in mine, pentru ca toata ziua, pe nimeni si nimic n-am vazut in pestera, in afara de Sfantul singur, iar el vorbea catre cineva nevazut si ii poruncea sa puna masa. Si, intrand noi in pestera, am aflat masa si doua scaune si pe masa doua paini albe si moi si poame cu buna cuviinta si doi pesti fripti si verdeturi curate si masline si finice si sare si un vas cu apa, mai dulce decat mierea. Si, sezand noi, a zis SfantuI Marcu: Binecuvinteaza, fiule Serapion. Iar eu am zis: iarta-ma parinte. Si a zis Sfantul: Doamne, binecuvmteaza. Si am vazut indata o mana din cer, intinsa aproape de masa, si insemnand cu cruce cele puse inainte. Iar, dupa ce am mancat, a zis: Ia, frate, acestea de aici. Si eu mult ma minunam ca ingerul Domnului, ca o sluga slujea Cuviosului. Si asa fel de paine si hrana dulce si apa n-am gustat in toate zilele vietii mele. Atunci, mi-a grait mie Sfantul: Vazut-ai, frate, cate bunatati trimite Dumnezeu robilor sai ? Pentru ca in toate zilele, cate o paine si cate un peste mi se trimitea mie de la Dumnezeu, iar astazi, indoit ne-a trimis noua. Si cu o masa ca aceasta, in toate zilele ma hraneste Dumnezeu. Ca, precum ti-am spus, treizeci de ani petrecand la locul acesta, nici o radacina de buruiana nu aflam, ca sa ma hranesc. Iar foamea si setea neputand a le suferi, mancam tarina si beam apa din mare si umblam gol si descult, incat mi-au cazut degetele de la picioare si de cumplitele stihii ale noptii si ale milei, imi degera trupul, noaptea de ger, iar ziua, de arsita soarelui si zaceam la pamant, ca un mort, iar dracii ma impilau, ca pe un parasit de Dumnezeu.

Si, dupa ce s-au ispravit acei treizeci de ani, cu porunca lui Dumnezeu, mi-a crescut mie parul acesta, care mi-a acoperit, ca la o fiara, tot trupul meu. Si de atunci si pana astazi, n-au mai putut dracii sa se apropie de mine si nici foamea si setea, gerul si arsita nu ma mai stapanesc pe mine. Si, iata, acum, a sosit sfarsitul vietii mele, pentru care te-a trimis Domnul, ca sfintele tale maini sa-mi ingroape smeritul meu trup. Si mi-a zis, iarasi: Frate Serapion, sa petreci noaptea aceasta fara somn, pentru despartirea mea. Si am stat indata la rugaciune, cantand psalmii lui David. Dupa aceea, mi-a grait Sfantul: Frate Serapion, dupa ducerea mea, sa-mi pui trupul in pestera aceasta si usa pesterii sa o astupi cu pietre, iar tu aici sa nu petreci, ci sa te duci la locul tau. Si eu am inceput a-l ruga, cu lacrimi, zicand: Roaga-te parinte, lui Dumnezeu, ca sa ma iei si pe mine impreuna cu tine. Iar Sfantul a zis: in ziua veseliei mele, nu plange, ci te veseleste; si ti se cade tie a te intoarce la locul tau. Iar Domnul, Cela ce te-a adus pe tine aici, sa-ti daruiasca tie mantuire, pentru osteneala cea placuta Lui. Si sa stii ca nu pe aceeasi carare pe care ai venit aici va fi intoareerea ta, si pe alta, neobisnuita vei ajunge la locul tau. Si mi-a grait, iarasi Cuviosul, zicand: Frate Serapion, mare este pentru mine ziua aceasta, mai mult decat toate zilele mele, pentru ca astazi se desparte suflelul meu de trup si merge, dupa darul lui Dumnezeu a se odihni in locasurile ceresti; astazi, o sa se odihneasca trupul meu de cele multe osteneli.

Acestea zicand, s-a umplut pestera de o lumina mai stralucitoare decat soarele si s-a umplut muntele de buna mireasma. Si, apucandu-ma pe mine de mana, Cuviosul a inceput a grai asa: Ramai, pestera intru care am petrecut cu trupul meu, slujind lui Dumnezeu, si, iarasi, voi petrece intru tine pana la Invierea cea de obste. Iar Tu, Doamne, desparte suflelul meu de trup, imbraca-ma pe mine, Doamne, cu haina slavei in infricosata zi a venirii Tale. Ca eu ma duc din viata aceasta vremelnica, iar tuturor celor ce raman pe pamant, le doresc sa se mantuiasca.

Apoi, dupa ce a grait acestea, Cuviosul Marcu, intorcandu-se catre mine, m-a sarutat, zicandu-mi: Mantuieste-te si tu, frate Serapion. Hristos, pentru care ai suferit aceasta osteneala, Acela sa-ti dea tie plata in ziua venirii Lui. Si iarasi a zis: Frate Serapion, te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos, sa nu iei ceva din smeritul meu trup, nici macar un fir de par ci, asa cum l-a imbracat Domnul cu par, asa sa-l ingropi; si tu aici sa nu petreci. Acestea Sfantul zicandu-le si eu tanguindu-ma, s-a auzit un glas din cer, graind: Aduceti-Mi Mie pe vasul cel ales din pustie, aduceti-Mi pe lucratorul dreptatii, vino Marcu, vino de te odihneste in lumina bucuriei. Si a zis catre mine Sfantul: Sa plecam genunchii, frate. Si am ingenunchiat. Si, indata, am auzit un glas ingeresc, catre Cuviosul, graind: Intindeti mainile tale. Si acest glas auzindu-l eu, m-am sculat indata si, privind, am vazut sufletul Sfantului, dezlegandu-se din legaturile trupului si cu haina luminoasa, alba, acoperindu-se si la cer inaltandu-se. Inca, am vazut si calea vazduhului catre cer si acoperamantul cerului deschizandu-se. Am vazut si cetele dracilor, stand gata langa cale, si a fost oprit sufletul Sfantului, ca la un ceas in vazduh, pana ce a venit un glas, zicand catre ingeri: Luati si aduceti aici pe cel ce a rusinat pe draci. Si, ducandu-se sufletul Cuviosului spre cer, am vazut o mana intinsa din cer si primindu-l. Dupa aceea, s-a ascuns vederea de la ochii mei. Si era ca la al saselea ceas din noapte si am ingrijit si am asezat trupul Sfantului si am petrecut toata noaptea, rugandu-ma.

Iar dupa ce s-a facut ziua, am facut obisnuita cantare asupra trupului si, sarutandu-l cu lacrimi, l-am pus in pestera si am astupat gura pesterii cu pietre si, dupa multe rugaciuni, m-am pogorat din munte, rugandu-ma lui Dumnezeu si chemand pe Sfantul, ca sa-mi fie mie de ajutor la intoarcere. Iar, dupa apusul soarelui, sezand eu sa ma odihnesc, iata acei doi sihastri, care mai inainte mi se aratasera mie, mi-au stat inainte, zicandu-mi: „Cu adevarat, frate Serapion, ai ingropat astazi trupul unui fericit parinte, care s-a invrednicit, mai presus de toata lumea. Deci, sculandu-te, calatoreste noaptea, cand vazduhul este racoros, ca ziua, pentru arsita cea mare, nu este cu putinta a umbla”. Iar eu, sculandu-ma, le-am urmat lor, calatorind cu dansii pana dimineata. Iar, cand incepea sa rasara ziua, mi-au zis mie: Frate Serapion, mergi cu pace la ale tale. Si, despartindu-ma de dansii, mi-am ridicat ochii, cautand inaintea mea, si m-am vazut sosind la usile bisericii din manastirea parintelui Ioan, staretul. Si, mult minunandu-ma, am proslavit pe Dumnezeu si mi-am adus aminte de cuvintele Cuviosului Marcu, care imi spusese ca nu pe aceeasi cale imi va fi mie intoareerea de la dansul.

Si, auzindu-mi glasul, ava Ioan a iesit degraba si a zis: Ava Serapion, s-a intors la noi, cu Dumnezeu, in pace. Si am intrat in biserica si am spus staretului si ucenicilor lui toate cele ce se facusera si, cu toti, am proslavit pe Dumnezeu. Si a zis catre mine staretul: Cu adevarat, frate, acela a fost desavarsit intru toate. Fie ca iubitorul de oameni si milostivul Dumnezeu, cela ce a primit pe Sfantul Marcu, Acela sa ne primeasca si pe noi smeritii robii Sai, pentru ale lui sfinte rugaciuni. Ca, impreuna cu ava Marcu, marele parinte, sa inaltam slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”. Amin!

 

 

.