Și, apropiindu-se, unul din slujitori a zis: „Este, aici, în cetate, un om, anume Evplu, care poartă cu sine o carte. El străbate ulițele și casele, vorbind de Dumnezeu creștinilor.” Că Sfântul era diacon și purta cu sine Cartea Evangheliei, din care citea poporului minunile lui Hristos, și-l învăța să creadă întru El. Acestea auzind, dregătorul a trimis să-l prindă și să-l aducă legat, înaintea sa. Și a fost găsit într-o casă săracă, citind din Sfânta Evanghelie, și învățând pe cei ce-l ascultau. Deci, a fost cercetat de Calvisian, iar Sfântul, nelepădându-se de Hristos, a fost legat, mai întâi, cu mâinile și picioarele de genunchi. După aceea a fost spânzurat pe un lemn și a fost strujit cu gheare de fier. Deci, a auzit glas din cer, zicându-i: „Fii tare Evplu, că hainele cele adevărate îți sunt gătite ție.” A poruncit, atunci, dregătorul să-i zdrobească fălcile, pulpele și gleznele cu ciocane de fier și l-au aruncat în temniță, cu Evanghelia legată de grumaji, poruncind ca șapte zile să nu i se dea nici pâine nici apă. Și aici, făcând rugăciune, a izvorât apă. Deci, iarăși, scoțându-l la întrebare și rămânând statornic în credință, i-au pătruns urechile cu țepușe de fier înroșite în foc și i s-a tăiat capul.
Întru această zi, pomenirea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului (†1508)
Sfântul Nifon era din Moreea (Grecia). S-a născut din părinți mai străluciți în dreapta credință și prin faptele bune, decât prin neam, primind, de la botez, numele de Nicolae. Arătând multă dragoste de carte, a avut mai mulți dascăli iscusiți și, luând, de la unul din ei, chipul monahicesc, și-a schimbat numele, din Nicolae, în Nifon.
Deci, fericitul Nifon, întărit cu rugăciunile dascălilor săi, a zburat, ca un vultur, la muntele Athos. Acolo, cercetând mai multe mănăstiri, schituri, peșteri și chilii pustnicești, s-a așezat, în cele din urmă, la mănăstirea Dionisiou. A petrecut foarte multă vreme fericitul Nifon în această mănăstire, ostenindu-se cu scrierea cărților sfinte. Aflând de evlavia și de înțelepciunea lui, clerul și credincioșii din Tesalonic, l-au ales mitropolit. Și a păstorit, cu vrednicie, învățând și întărind în dreapta credință pe credincioșii săi, tulburați de zvonurile unirii mincinoase de la Florența (1439). La anul 1484, mitropolitul a luat parte la un sinod, ținut în Constantinopol, osândind sinodul de la Florența. La anul 1486, mitropolitul Nifon s-a învrednicit a fi ales patriarh de Constantinopol. Dar erau vremuri deosebit de grele, că, de la cucereirea Constantinopolului (1453), turcii se amestecau necontenit în treburile Bisericii Ortodoxe, de aceea și păstoria Sfântului Nifon a fost zbuciumată. A fost alungat din scaun și, iarăși, chemat, la cererea credincioșilor, iar, pe la 1498, a fost surghiunit la Adrianopole.
În această cetate, l-a aflat voievodul Munteniei, Radu cel Mare, în anul 1508, pe când se întorcea de la Constantinopol, spre țară, și l-a înduplecat să vină să facă rânduiala în Biserica Munteniei. Deci, îndată ce a sosit în Țara Românească, Sfântul a adunat în sobor egumenii și boierii țării și, așa, s-au întemeiat episcopiile de la Râmnic și de la Buzău, iar Sfântul Nifon a sfințit pe cei doi episcopi. Nu a trecut, însă, multă vreme și Sfântul Nifon nu s-a mai putut bucura de buna rânduială ce făcuse, căci voievodul însuși a săvârșit o nelegiuire, căsătorind pe o soră a sa, cu un boier, Bogdan cu numele, care avea, în Moldova, de unde venise, soție și copii. Sfântul Nifon nu putea încuviința o asemenea căsătorie și a rămas neînduplecat, la cererea voievodului. După puțină vreme, a plecat din Țara Românească, luând drumul Sfântului Munte, așezându-se mai întâi, la mănăstirea Dionisiou. Aici, ajungând la vârsta de 90 de ani, și-a dat fericitul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu la 11 august 1508.
După șapte ani, Neagoe Basarab, noul Domn, a trimis pe oamenii lui la mănăstirea Dionisiou și, cu încuviințarea monahilor de acolo, dezgropând moaștele Sfântului Nifon, l-au pus într-un sicriu de lemn și l-au adus în țară. Cu mare alai, s-au așezat ele deasupra mormântului lui Radu cel Mare, la mănăstirea Dealul, ctitoria lui Radu, ca, astfel, Sfântul să ierte greșeala răposatului voievod.
Apoi, voievodul Neagoe a dat poruncă să fie puse sfintele moaște într-o raclă de argint, poleită cu aur și pietre scumpe și să le aducă înapoi, la Sfântul Munte. Dar, văzând frații monahi, din acea mănăstire, adânca evlavie a voievodului Neagoe, i-au dăruit lui capul Sfântului și o mână. Iar, zidind biserica sa de la Argeș, voievodul Neagoe le-a așezat în frumoasa lui ctitorie.
Întru această zi, istorisire despre icoana, cea nefăcută de mână, a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos
În zilele binecuvântatului și credinciosului împărat Tiberiu (578-582) s-a făcut o minune mare și preaslăvită. O femeie de rang înalt, anume Maria, iubitoare de Hristos și patriciană, de bun neam, fiind văduvă, a căzut într-o boală grea și fără de leac. Și, deznădăjduind de tot ajutorul omenesc, s-a lăsat în nădejdea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci, punând întru sine gând bun, a trimis la preoții care slujeau la icoana Domnului, cea sfântă și nefăcută de mână, rugându-i să vina la ea. Aceștia venind, a căzut la picioarele lor, zicând: „Rogu-vă, stăpânii mei, de vreme ce Dumnezeu, pentru păcatele mele, a vrut să mă chinuiesc cu această boală grea, de moarte, pentru aceasta, voiesc eu, ticăloasa și nevrednica, să primesc Sfântul chip al Domnului nostru, în săraca mea căsuță, 40 de zile, ca, prin rugăciunile voastre, să facă Domnul milă cu mine.” Și ei, știindu-i viața și duhovniceasca ei așezare, i-au adus sfânta icoană și, deschizând sfânta racla, îndată, căzând, femeia s-a închinat și a sărutat-o și, luând o pânză de bumbac, pe măsura Sfintei icoane, a pus-o deasupra ei. Deci, punând-o într-un sicriu curat, a închis-o și așezând-o în paraclisul casei sale, îi făcea strălucită lumină de făclii aprinse, slujind Liturghie 40 de zile. Și, dacă s-au plinit cele 40 de zile, au început a se întări durerile femeii, fiind atât de nesuferite, încât, nici din pat nu putea să se ridice. Deci, strigând o slujnică, pe care o știa că este mai curată, i-a zis: „Să aduci racla Sfintei icoane, ca să mă închin, doar aș găsi puțină odihnă de la durerile care m-au cuprins”. Și aceea, mergând în paraclis, a văzut o minune mare și înfricoșată și preaslăvită, căci o văpaie de foc mare ieșea din sfânta raclă și se suia până la podul casei. Și cuprinzând tot altarul, se pogora până la fața pământului, iar slujnica, minunându-se, a căzut la pământ. Deci, alergând, altă slujnică a spus stăpânei sale, care, și ea, înfricoșându-se foarte, s-a pogorât din pat și, mergând, cu mare greutate în paraclis și văzând văpaia cea de foc, a strigat: „Doamne miluiește!” Deci, a trimis și a adus degrabă pe slujitorii Sfintei icoane, care, urmați de popor mult, s-au mirat, văzând toți minunea, că se suia și se pogora văpaia, ca o pânză de corabie, ce se umfla de vânt tare. Și toți au strigat: „Doamne miluește!” Și, făcându-se rugăciune preoțească, s-a potolit văpaia. Și, deschizând racla, au aflat icoana, cea nefăcută de mână, neatinsă de foc. Deci, luând pânza cea de bumbac, pe care o pusese patriciana deasupra icoanei, mare minune, au aflat pe ea alt chip al Stăpânului, tot nefăcut de mână, asmenea chipului celui dintâi. Pentru care lucru, au slăvit toți pe Dumnezeu și, sărutând chipul, l-au pus deasupra femeii și, îndată, au lăsat-o durerile și boala și s-a tămăduit femeia. Și, făcându-se desăvârșit sănătoasă, s-a ridicat și a slăvit pe Dumnezeu, împreună cu toți câți au mers acolo cu preoții. Apoi, peste câțiva ani, acea cinstită femeie s-a gândit să dăruiască sfântul chip la mănăstire de monahi, care se afla la Militina Armeniei, la mănăstirea Sfintei Înălțări a Domnului. Deci, aflându-se femeia cu acest gând, ca și când s-ar fi dat veste, iată a sosit acolo, la Constantinopol, Dometian, arhiepiscopul Melitinei, vărul împăratului Mauriciu, împreună cu cei mai de cinste ai cetății și, înțelegând acest semn, Patricia a dat sfântul chip în mâna arhiepiscopului, spunându-i gândul ei, și așa a fost trimis în Melitina.
Dar nu se cade să trecem sub tăcere și a doua minune, care s-a făcut cu această icoană. Că, năvălind perșii, în zilele împăratului Heraclius (610-641), călugărițele mănăstirii, temându-se ca nu cumva să le robească și pe ele, au luat cinstitul chip și s-au dus la Constantinopol, unde au primit o mănăstire, de la Serghie, patriarhul. Și, aflând de această sfântă și nefăcută de mână icoană, patriarhul a luat-o, fără voia călugărițelor. Însă, într-acele zile, i-au venit multe necazuri, de la împărat, asupra lui și multe tulburări pentru Biserică. Deci, mirându-se mult de aceasta, a văzut noaptea, în vis un om înfricoșător, care sta deasupra lui și-i zicea: „Întoarce, cât mai de grabă, mănăstirii ceea ce ai luat, pe nedrept.” Și, dacă s-a sculat, sta și se gândea și, chemând pe slujitorii lui, i-a întrebat: „Ce sunt aceste necazuri și pentru care pricină pătimesc eu acestea? Și ce este acest vis? Că eu nu știu să fi luat cuiva ceva?” Iar ei i-au zis: „Nu băga în seamă unele ca acestea, stăpâne, că n-ai năpăstuit, niciodată, pe nimeni, iar necazurile și nălucirile acestea sunt din lucrare drăcească.” Deci, când s-a făcut noapte, iarăși, i s-a arătat acel înfricoșător om, care i-a zis: „Întoarce, cât mai curând, ceea ce ai luat călugărițelor, de la mănăstirea Înălțării. Oare, nu știi că ele sunt străine și fără de mângâiere, că au venit din altă parte?” Deci, deșteptându-se a zis către eclesiarhul lui: „Frate, când ai luat chipul Stăpânului, de la călugărițe, cum li s-a părut lor aceasta?” Iar el a zis: „Le-a fost foarte greu, părinte și, de ar fi putut, ne-ar fi certat.” Atunci, a priceput patriarhul și s-a umilit pe sine și, degrabă, cu multă cinste, a trimis sfântul chip la mănăstirea călugărițelor, în ziua de 29 a lui decembrie. Și s-au potolit bântuielile și necazurile patriarhului. Și, dacă au luat sfântul chip, s-au bucurat și călugărițele.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie cel Mare
Cum voi fi împreună cu Iov, eu, care n-am primit, cu mulțumire, necazul ce mi s-a întâmplat? Cum voi fi împreună cu David, eu, care n-am avut ca el, îndelungă răbdare, împotriva vrăjmașului? Cum, iarăși, voi fi cu Daniil, eu, cel ce n-am căutat pe Dumnezeu, cu înfrânarea cea de-a pururea și cu rugăciunea cea iubitoare de osteneală? Cum voi fi cu fiecare dintre Sfinți, eu, cel ce n-am umblat pe urmele lor? Cine este atât de nesocotit cârmuitor de nevoințe, ca să încununeze pe cel biruitor, la fel cu acela care nu s-a nevoit nicidecum? Care cârmuitor, la împărțirea dobânzilor cheamă pe cei care nici nu s-au arătat la război, răsplătindu-i ca pe cei ce au biruit? Bun este Dumnezeu, dar este și drept. Și El va da celui drept răsplătirea, cea după vrednicie, precum este scris: „Fă bine Doamne, celor buni și celor drepți cu inima; iar pe cei ce se abat pe căi nedrepte, Domnul îi va duce cu cei ce lucrează fărădelegi” (Ps.124,5). Este milostiv, dar și drept judecător. El iubește milostenia, dar și dreapta judecată. Drept aceia, zice: „Mila și judecata voi cânta Ție, Doamne.” Știi doar, a cui este mila. Fericiți, zice Domnul, cei milostivi, că aceia se vor milui. Vezi, dar, că El, cu socotință, primește milostenia. Că nu fără dreptate miluiește și nici nu judecă fără milostenie. Că nemilostivă este judecata, pentru cel ce n-a făcut milă. Că milostiv și drept este Domnul.
Drept aceea, să nu-L cunoașteți pe Domnul numai pe jumătate. Cel ce face să răsară soarele, Acela osândește și la pierderea vederii. Cel ce dă ploaie, Acela plouă și cu foc. Acelea, de mai înainte sunt semnele bunătății, acestea, semnele dreptății. Pentru acelea, să-L iubim, pentru acestea, să ne temem.
Iar, după învârtoșata și nepocăita inimă a ta, iți aduni, ție însuți, mânie pentru ziua mâniei. Că nu pot să se mântuiască cei ce nu fac fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu. Iar, a trece cu vederea ceva din cele poruncite, nu este fără de primejdie. Amară este cârmuirea, fiindcă ea ne așează pe noi, ca pe niște judecători ai întemeietorilor legii, ca, pe unii, să-i rânduim după lege, iar, pe alții, să-i slobozim. Adaugă, la grija ta, și sfatul acesta de obște, trăirea nevoitorilor Ortodoxiei, pe care o cinstim, ca pe o ajutătoare la păzirea poruncilor Evangheliei, ca să nu piardă nimic din cele poruncite.
Căci, se cade, ca desăvârșit să fie omul lui Dumnezeu, precum este scris, că, prin toate poruncile, să se desăvârșească măsura creșterii lui Hristos în noi. Drept aceea, și în dumnezeiasca Lege scrie: Deși vița cea vătămată este curată, nu este, însă, primită ca jertfa lui Dumnezeu. Deci, numai cu osteneala se va afla măsura împlinirii, după făgăduința Domnului nostru Iisus Hristos, prin învățătura și povățuirea Sfântului Duh. Așa, și nouă, asemenea, nevoință ne trebuie, când ne lenevim, spre îndreptare și petrecem, fără strădanii, la păzirea celor date nouă, spre împlinire. Drept aceea, a zis Domnul: „Cuvântul pe care L-am grăit, acela vă va judeca pe voi în ziua cea de apoi.” Că sluga, care nu știe voia stăpânului său, și face celei vrednice de bătaie, se va bate mai puțin, dar cel ce a știut și n-a făcut, acela se va bate mult. Să ne sârguim, deci, acum, spre lucrarea cuvântului celui fără de prihană, ca roditoare să ne fie nouă învățătura. Și, așa, luând aminte cu trezire la cele grăite în Scripturi, să ne sârguim a scoate la lucrare și sporire dumnezeieștile cuvinte. Că nu știm în care zi sau ceas va veni Domnul nostru.
Întru acestă zi, învățătură a Sfântului Efrem, despre folosul sufletesc
Temeți-vă fraților, de vorbele cele vătămătoare și nefolositoare de suflet, ca în liniște să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deșert. Veselia drepților este dreptatea, iar căile lor sunt milostive și cel ce face milostenie va afla viața. Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubești a merge la târg, și să nu zici că ochiul meu este curat, căci ți-l vei face dușman. Să nu bei vin, ca să nu ți se întoarcă inima spre dulcețile trupești. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ți se întunece mintea. Să nu-ți închizi ușile tale, față de străini, ca să nu-și închidă Domnul ușile Sale, față de tine. Cu ce măsură veți măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca și Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ți fie ție de ajutor, ca să scapi ca o pasăre din laț. Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi. Aceasta făcând-o, tu însuți te vei mântui, și totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Și orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul. Să nu-ți câștigi ție lucruri mai presus decât trebuința ta, ci să petrecei în viață smerită. Ostenește-te cu mâinile tale, ca să dai și celor ce au trebuință. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îți va da ție veșnicele Sale bunătăți. A Căruia este slava, cinstea și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
.
