Deci, venind zile mai bune, pe vremea lui Darius, împăratul perșilor, iudeii se apucară din nou de zidit, dar lucrul mergea greu. Că se temeau ei, că templul acesta, al doilea, n-avea nici bogăția, nici frumusețea, nici slava templului celui dintâi al lui Solomon. Chivotul sfânt, toiagul lui Aaraon și toate semnele șederii lui Dumnezeu de față, în mijlocul poporului Său, nu mai erau.
Întru această zi, pomenirea Sfintei şi de minuni făcătoarei Teofana împărăteasa, care a fost soţia preaînţeleptului Leon împăratul (†893)
Aceasta a fost născuta și crescută în Constantinopol, trăgându-se din neam împărătesc, din vestiții Martinachii, fiica a lui Constantin și a Anei, care era din Anatolia. Deci, aceștia, neavând prunc, în fiecare zi se mâhneau și rugau, pentru aceasta, pe Născătoarea de Dumnezeu, pururea, adică, mergând la preacinstita ei biserică, de la locul numit Vascu. Și aduceau fierbinți rugăciuni, zicând: „Stăpână, Doamna Lumii, să ni se dezlege nouă nașterea de prunci, ca să nu ne mâhnim”. Drept aceea, fiindcă cereau cu credință, pentru aceasta au dobândit prunc, parte femeiască, pe împărăteasa Teofana. Deci, ea, după ce s-a făcut ca de șase ani, a învățat Sfintele Scripturi, și s-a împodobit pe sine cu tot felul de bunătăți. Și, văzând părinții ei că era atât de îmbunătățită, se bucurau, nădăjduind că, în scurtă vreme, vor câștiga și rodul acestui fel de copilă bună. Deci, pe măsură ce această tânără dăruită sporea cu vârsta pe atât creștea ea, la și mai mari bunătăți și la și mai înalte daruri.
Și, împăratul Vasile Macedonul a căutat o tânără frumoasă și îmbunătățită. Deci, la Teofana, pomenitul împărat, a aflat toate bunătățile împreună adunate, pentru care a însoțit-o pe ea, prin legiuită cununie, cu fiul său, Leon înțeleptul și împăratul. Și era plin tot Constantinopolul de bucurie și veselie, pentru acest fel de împărătească și cinstită nuntă. N-a trecut însă multa vreme, și diavolul a semănat, prin limba lui Santovarin, o neghină și un viclean cuvânt. Și, înștiințându-se despre această zisă uneltire a lui Leon împotriva sa, împăratul Vasile a pus la închisoare trei ani atât pe fiul său Leon, cât și pe soția sa Teofana. Dar când s-a sărbătorit hramul bisericii Proorocului Ilie, atunci iarăși, s-au împăcat părintele cu fiul și, împreună cu el, a iesit în mijlocul poporului și au facut obișnuita sărbătorire. Iar, când s-a îmbolnăvit, împăratul a hotărât pe același fiu al său, Leon, ca singur stăpânitor și împărat.
Deci, de atunci, această cinstită împărăteasă, trăind în palatele împărătești, se nevoia pentru mântuirea sufletului său, că slava împărăției și bucuriile acestei vieți le socotea ca nimic și ca pe o țesătură de păianjen. Pentru care, ea nu contenea pururea, ziua și noaptea, a sluji lui Dumnezeu și semenilor, cu psalmi și cu laude, cu milostenii și cu tot felul de înfrânări. Și, măcar că pe dinafară, la vedere, purta hlamidă împărătească, pe dinăuntru, însă, și întru ascuns purta haine aspre de păr; și cu aceasta își strunea trupul său. Se înfrâna fericita și de la mese bogate, având hrana simplă și nefelurită: pâine, adică, și legume; și cu acestea se mulțumea, ca și cu cea mai mare desfătare. Împărțea la săraci banii care îi cădeau în mână. Încă și podoabele și hainele ei scumpe le vindea, fericita, și dădea banii la nevoiași. Da văduvelor și orfanilor cele spre trebuință și îndestularea lor. Dăruia mănăstirilor și locașurilor pustnicești bani și acareturi. Se purta față de slugi ca și când i-ar fi fost frați. Nu s-a aflat niciodată jurământ în gura ei. N-a ieșit minciună de pe buzele ei, nici clevetire împotriva cuiva. Către toți se apleca cu bunătate, și s-a făcut ca o maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare și ajutor. Și, măcar că patul ei era așternut cu țesături cu fir de aur și cu podoabe împărătești, ea însă, după ce înnopta, lăsa patul și se odihnea jos, pe podeaua așternută cu o singură rogojină sau cu țesături aspre de păr și necontenit uda așternutul său cu lacrimi, foarte puțin somn dormind, că repede se deștepta pentru a lăuda pe Dumnezeu.
Deci, din multa ei viață aspră și grea pătimire, a dat într-o rea boală trupească. Ci, fericita folosea boala ei ca pricină de înfrânare. Toate bucatele ce se găteau pentru boala ei, ea le împărțea la cei flămânzi. Gura fericitei acesteia n-a încetat să învețe dumnezeieștile cuvinte și nu contenea vreodată a rosti psalmii lui David și nu trecea cu vederea lauda Domnului cea de șapte ori în zi, nici n-a dormit fără lacrimi.
Și, ca să zic pe scurt, împărăteasa aceasta s-a lepădat, pentru Domnul, de lume și de cele pricinuitoare de bucurii în lume. Toată osârdia ei era lauda lui Dumnezeu ziua și noaptea, facerea de milostenii, către cei lipsiți, și tot felul de înfrânări, desăvârșit a plăcut lui Dumnezeu și i s-a dat ei a cunoaște mai înainte vremea sfârșitului său. Și, chemând pe toți ai săi și mult învățându-i, și-a dat cu pace fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Deci, de vei vedea pe cineva greșind, nu asupra aceluia să pui greșeala, ci asupra diavolului celui ce l-a biruit pe el. Și să zici: „Amar și vai mie, că acesta fără de voie a fost înșelat, iar eu, de voie și știind, greșesc”. Deci, să plângi și să ceri de la Dumnezeu ajutor. Că de viețuim cu lenevire și cu nebăgare de seamă, apoi nimeni nu poate să biruiască pe diavolul și nici să câștige bunătăți de la Dumnezeu. Drept aceea, pentru slăbirea și nepurtarea de grijă de viața noastră, suntem amăgiți toți în lumea aceasta trecătoare. Iar când ne bucurăm de căderea altuia sau o defăiamăm, apoi singuri pe noi, atunci, ne dăm și ne vindem muncilor diavolului. Iar, dacă stăm tari cu inima și cu mintea, apoi de-a pururea, Dumnezeu ce va fi nouă ajutator. A Căruia este slava în veci! Amin.
.
