Sfântul Prooroc Avacum era din seminția lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părțile Iudeii, și pentru viața sa cea cu fapte bune a primit  de la Dumnezeu darul proorociei, și a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea Templului și despre luarea poporului în robie și a plâns foarte, văzând mai înainte cele ce aveau sa vie. Iar când a venit Nabucodonosor, împăratul caldeenilor, cu puterea sa asupra Ierusalimului (586 i.Hr.) atunci Avacum a fugit în pământul ismailitenilor și a pribegit în pământ străin. Iar, după robia Ierusalimului, întorcandu-se Nabucodonosor întru ale sale, s-a întors și Avacum în țara sa și ara pământul și slujea secerătorilor în vremea secerișului. Iar, odinioară, a fiert fiertură și a dumicat pâine în blid; și a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe și de voi zăbovi, apoi voi să duceți pâine secerătorilor.” Acestea zicând, a ieșit din casă. Și i s-a arătat îngerul Domnului pe cale și i-a zis lui: „Avacume, du prânzul pe care îl ai lui Daniil, în Babilon, în groapa cu lei.” Și a zis Avacum: „Doamne, Babilonul nu l-am văzut și groapa nu o știu.” Și l-a apucat pe el Îngerul Domnului de creștetul lui și l-a ținut de părul capului și l-a dus în Babilon, deasupra gropii, la depărtare de două mii două sute șasezeci și cinci de stadii. Și a strigat Avacum, zicând: „Daniile, Daniile, primește prânzul pe care ți l-a trimis ție Dumnezeu”. Și a zis Daniil: „Ți-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, și n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine.” Și, sculându-se, Daniil a mâncat. Și îngerul lui Dumnezeu iarăși l-a dus pe Avacum într-o clipa la locul lui, în pământul Iudeii. Și a proorocit și întoarcerea poporului din Babilon, nașterea lui Hristos în iesle, încetarea Legii Vechi și Împărăția credinței.

    Între cărțile Vechiului Testament avem și o carte de la Proorocul Avacum, în trei capitole. Marea învățătură a lui Avacum este aceea că Pronia lui Dumnezeu cârmuiește toate popoarele. Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepsește popoarele, unele prin altele, dar le și eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credința sa în Dumnezeu. Proorocul Avacum a răposat cu doi ani mai înainte de întoarcerea poporului din robie și a fost îngropat în satul său.

Întru această zi, cuvânt despre Mesit fermecătorul

           În Constantinopol a fost un fermecător viclean, pe care îl chema Mesit. Acesta a luat pe un tânăr în chip de famen, neștiind tânărul cum că acel Mesit este fermecător. Deci, vrând Mesit să-l înșele pe el și să-l ducă la diavolul, a socotit să facă așa: „Într-o seară, adică, a luat pe tânărul acela și au ieșit amândoi din cetate la oarecare loc pustiu și nelocuit. Și, iată, târziu, seară fiind acum, au ajuns la un loc și au văzut o cetate ale cărei porți erau de fier. Și, bătând Mesit în poartă, îndată i-au deschis lui poarta și au intrat amândoi și au aflat o casă prea mare și într-însa era un sfeșnic de aur și lumini arzând și mese și slugi multe. Și oarecari duhuri cu chip omenesc ședeau de-a dreapta și de-a stânga, toți vineți și negri fiind, iar unul mai mare, așijderea negru și vânăt, care ședea pe un scaun înalt, în chip de împărat, a primit și a sărutat cu bucurie pe Mesit. Și a poruncit să-i pună lui scaun și aproape de el să stea, zicându-i: „Bine ai venit aici, Mesit, prietene al nostru adevărat și plăcut.” Deci a stat el, iar tânărul sta în dosul scaunului lui Mesit. Apoi, căutând spre dânsul împaratul drăcesc, cel ce ședea mai sus, a zis lui Mesit: „Ce ai adus aici pe tânărul acesta?” Și i-a raspuns lui Mesit, zicându-i: „Robi ai tăi suntem stăpâne, și acesta împreuna cu mine.” Și a zis cel ce ședea către tânăr: „Spune, tânărule, oare mie îmi ești rob?” Și a răspuns tânărul, zicând: „Rob sunt Tatalui și Fiului și Sfântului Duh.” Și îndată a căzut cel ce ședea pe scaun, de acest glas, încă au căzut și toți cei ce ședeau cu dânsul; așișderea au pierit și lumânările și locul, a pierit și cetatea, s-au pierdut toți și Mesit împreună cu dânșii. Și s-a aflat tânărul singur la locul acela și, iată, un cal ședea lângă dânsul; și, încălecând a alergat degrabă în cetate și l-au întrebat unii: „Unde este Mesit?” Iară el, răspunzând, le spune: „S-a pogorât în întunericul cel mai dinafară.” Încă a spus tuturor ceea ce se făcuse.

Iară, după câtăva vreme, petrecea tânărul acela lângă un oarecare senator, anume Teodul, care era rob al lui Hristos, că iubea pe săraci și bune fapte săvârșea. Iar într-o seară, viind ceasul rugăciunii, au mers amândoi să se roage lui Dumnezeu, la un loc ce se numea Fevron și, stând senatorul de-a stânga tânărului, se întoarce Chipul Stăpânului dinspre senator și privea spre tânăr. Deci, văzând senatorul ceea ce se făcea, a pus pe tânăr de-a dreapta sa și iarăși se întorcea Chipul și căuta spre tânăr. Atunci, senatorul s-a aruncat cu fața la pământ plângând și, rugându-se zicea: „Doamne al meu, Iisuse Hristoase, pentru ce Iți întorci fața Ta de la robul tău, că Tu Însuți știi cum că niciodata nu mi-am întors fața mea de la omul ce a cerut milostenie de la mine. Pentru ce te întorci de la mine, nevrednicul robul Tău, Stăpâne?” Iară după ce multă vreme s-a mărturisit el așa, a venit glas către dânsul de la Chipul Stăpânului, zicându-i: „Tu adică Mă Mulțumești, că din cele ce ți-am dat ție Îmi aduci Mie. Iar acestuia încă îi sunt dator că întru multă frică s-a aflat și nu s-a lepădat de Mine, ci a mărturisit pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh.” Deci, acestea auzindu-le Teodul senatorul și-a împărțit toată averea sa la săraci și, lăsându-și casa sa, s-a dus la Muntele Sinai și s-a făcut călugăr. După aceea, mult s-a ostenit, cu post, cu priveghere și cu rugăciuni, cât și pe mulți i-a întrecut. Și, ajungând la adânci bătraneți, s-a mutat către Domnul.

 Cuvânt din Pateric, că nu se cuvine cuiva a deznădăjdui

Un frate, locuind într-o mănăstire, de multe ori, din lucrarea diavolului, cădea în desfrânare și petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi călugăria. Ci, făcându-și mica lui pravilă, ruga pe Dumnezeu cu suspin, zicând: „Doamne ori voiesc, ori nu voiesc, mântuiește-mă. Că eu, ca o tină, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu și întru tot puternic, poți a mă opri. Căci, dacă pe cel drept vei milui, nu este lucru mare și, dacă pe cel curat vei mântui, nu-i nici o minune, că aceștia vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate. Ci, spre mine, Stăpâne, revarsă milele Tale și întru aceasta arată-ne neasemuita Ta iubire de oameni, că Ție s-a încredințat săracul, cel lipsit de toate bunătățile.

Deci, aceste și altele asemenea acestora, în toate zilele, fratele cu lacrimi le zicea, ori de i se întâmpla lui a cădea, ori de nu. Deci, odată, căzând în obișnuitul păcat, noaptea, s-a sculat îndată și a început canonul. Iară diavolul, uimindu-se de nădejdea și de nerușinarea lui cea către Dumnezeu, în vederea ochilor arătându-se, stătea lângă dânsul, îi zicea: „Ticălosule, cum nu te rușinezi a sta înaintea lui Dumnezeu, și a chema numele Lui, ci nerușinându-te, îndrăznești până și a cânta?”

Răspuns-a fratele: „Limba aceasta fierărie este: un ciocan dai, și altul iei. Deci voi răbda până la moarte, cu tine luptându-mă, și așa voi ajunge în ziua cea de pe urmă. Deci iată cu jurământ, te pecetluiesc, și îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zicea: Mă jur pe Cel ce a venit a chema pe păcătoși la pocăință și a-i mântui, nu voi înceta luptându-mă, rugându-mă lui Dumnezeu, până când și tu nu vei înceta a te război cu mine. Și să vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu?”

Acestea auzindu-le, diavolul a zis către dânsul: „Cu adevărat de aici înainte nu mă voi mai lupta cu tine, ca nu, prin răbdarea ta, să-ți agonisesc ție, cununa.” Deci, de atunci, s-a dus de la dânsul luptătorul. Iară fratele, întru umilință ședea plângându-și de-a pururea ale sale păcate. Deci, îi zicea lui gândul: „Bine plângi.” Iară el zicea împotriva gândului: Anatema binelui acestuia! Că nu voiește Dumnezeu să-și piardă cineva sufletul întru faptele necinstirii, ca apoi să șadă a-l plânge pe dânsul. Ci ori îl mântuiește, ori nu.”

Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

.