Acest Sfânt a trăit în zilele împăratului Numerian (282-284) în părţile Libanului. Şi s-a nevoit de a învăţat meşteşugul vindecarii bolilor, ca să fie cât mai mult de folos oamenilor. Şi avea multă milostivire faţă de săraci, că, îi căuta pe la casele lor şi îi vindeca de toate bolile. Iar, pe lângă această faptă bună, mai avea şi pe aceea, că le dădea sănătate în dar, fără de arginţi.

Şi s-a învrednicit şi de daruri apostoleşti, propovăduind cu îndrăzneală pe Hristos, mulţumindu-se, în loc pe plată, să-i aducă pe oameni la credinţă.

Deci, prin mesteşugul său, atrăgând pe mulţi la dânsul, îi tămăduia îndată, atât de neputinţa trupului, cât şi de cea a sufletului, învăţându-i să se pocăiască şi să-şi îndrepteze viaţa lor. Şi umbla din loc în loc, în tot chipul nevoindu-se să întoarcă pe oameni, de la păgâneasca cinstire a idolilor şi să-i aducă la dreapta credinţă.

Deci, pe când el era în Edesa şi făcea acolo tămăduire dupa obicei, a ieşit poruncă de la împăratul Numerian, să fie omorâţi toţi creştinii, ca să se stingă numele lui Hristos. Drept aceea, a  fost prins Taleleu, pe care ostaşii l-au dus în faţa dregătorului Teodor. Şi, mărturisind el, cu îndrăzneală, pe Hristos, mai întâi, l-au bătut şi au poruncit să-i găurească gleznele. Şi, spănzurându-l de un stâlp i-au făcut trupul, tot, numai o rană, brăzdându-l cu unghii de fier şi cu foc, dar n-au putut să-l clintească din credinţa în Hristos. Dimpotrivă, el le primea pe toate cu mare bărbăţie, simţind că avea cu dânsul pe Hristos. Care-i uşura patimile.

Şi, tiranul, văzând că în nici un fel nu a putut să-l înduplece pe Sfânt, a hotărât moartea lui şi l-a osândit, mai întâi, să fie aruncat la fiare, care lângă el s-au îmblânzit ca mieii, lăsându-l nevătămat. Aceasta văzând, dregătorul a poruncit să li se taie capetele, Sfântului Talaleu şi la doi ostaşi, Alexandru şi Asterie, care, prin el, au crezut în Hristos.

Şi s-au petrecut acestea în Edesa Egeii, la 20 mai, când în fiecare an, li se face pomenirea. Dumnezeului nostru slavă!


În această zi, cuvânt din Pateric
    Monahul Moise, care  petrecea pe o piatră, mult a fost luptat de draci, cu pofta desfrânării. Și nemaiputând să stea în chilia sa, mergând, s-a destăinuit lui ava Isidor. Și-l ruga bătrânul pe el să se întoarcă în chilia sa, iar Moise nu-l asculta pe el, zicându-i: „Nu pot, părinte.” Deci, luându-l pe el Isidor, s-au suit la un loc înalt și i-a zis: „Caută spre apus.” Și, privind, a văzut o mulțime de draci și erau înspăimântători și porniți spre război. Apoi, i-a zis, iarăși, ava Isidor: „Caută spre răsărit cu tot dinadinsul.” Și, privind el, a văzut nenumărate cete de îngeri, întru slavă. Deci, i-a zis lui ava Isidor: „Aceștia sunt trimiși de la Domnul, la călugări, spre ajutor, iar cei de la apus se luptă cu dânșii. Însă, mai mulți sunt cei ce țin cu noi.” Și atât a lăudat Moise pe Dumnezeu, încât, luând îndrăzneală, s-a întors la chilia sa.

Zis-a starețul: „Dumnezeu suferă păcatele celor din lume, iar, celor din pustie păcate, nu le suferă. Oare, nu știi, frate, că nu după același fel, adică, după rânduiala mirenească, va fi întrebat cel ce a ieșit din lume? Pentru că cel din lume poate să aducă multe răspunsuri, iar noi, ce răspuns vom avea să aducem? Cu adevărat, cumplit este focul și multe chinurile celor ce știu voia Domnului și o trec pe ea cu vederea și urmează voile lor, neînfrânându-se, adică, de la desfătările cele deșarte și de puțina vreme, ci, zicând că, pentru trebuințele trupului, avem aurul, sau lucrurile, ca să ne chivernisim trupul. Bine zici! Dacă numai pentru trebuințele trupului le aduni și le chivernisești pe ele, apoi, poartă de grijă de trebuințele lui, fără de nici o tulburare. Dar, de ce, atât de multe având, iarăși, altele mai cauți și atât de mult mâncând, încă mai multe bucate dorești? Iată, că ți-am pus înainte pricinile, pentru care socotesc că mai amar se va osândi călugărul, cel plin de griji, decât mireanul. Că mulți mireni, în curăție viețuiesc și fac milostenie. Iar unii călugări, nici pe frații lor nu-i miluiesc, ci fac asta lui Dumnezeu, casă de neguțătorie, ba chiar mai mult, loc de deșărtăciune. Deci, cum pot fi judecați, tot așa ca și mirenii?

Pentru aceasta, cu deamănuntul, am zis de cele ce duc la pierzare că, înștiințându-ne, să fugim și să ne mântuim. Pentru că, mulți dintre noi socotim că suntem mari, prin îmbrăcăminte aleasă și prin grăiri ca acestea: „Doamne, Doamne” (Matei 7,21) sau prin a auzi că suntem călugări cu făgăduința. Dar, cu adevărat, fraților, de nu ne vom păzi pe noi înșine, mai amar decat mirenii vom cădea în prăpastie, de unde nici a striga nu vom putea. Deci, trebuință avem de frică și de smerenie, cu adevărat. Că cei mai mulți din frații noștri, socotindu-se că sunt smeriți și că viețuiesc călugărește, ale lor voiri caută să le împlinească și voii lui Dumnezeu nu se supun, ci, de voile lor sunt stăpâniți și, prin deșarte griji și certuri își pierd vremea cea dintâi, dată lor spre pocăință, pe care, peste puțin, o vor căuta mulți și nu o vor afla. Iar, pe noi, să ne învrednicească Domnul de tot binele.”

Întru această zi, cuvânt din Pateric

    Un frate a întrebat pe un stareț, zicând: „Părinte, spune-mi mie, ce bine să fac, ca să săvârșesc voia lui Dumnezeu?” Iar starețul i-a zis: „Fiule, de vrei să împlinești voia lui Dumnezeu, depărtează-te de la toată nedreptatea și să nu răsplătești cu rău, pentru rău sau cu ocară, pentru ocară sau cu blestem, pentru blestem. Ci, să-ți aduci aminte de Domnul, Cel ce a zis: Nu osândiți, ca să nu fiți osândiți:  iertați, și se va ierta vouă, Miluiți, ca să fiți miluiți, știind cu tărie, că ochii Domnului sunt de șapte ori mai luminoși, decât soarele, peste fiii oamenilor, și nimic nu se tăinuiește de Dânsul, nici gândul, nici cugetul, nici altceva, din cele ascunse ale inimii. Și toți vom sta înaintea judecății lui Hristos și fiecare va lua, după faptele sale. Pentru aceasta, fiule, datori suntem a-I sluji Lui cu frică și cu cutremur și cu toată cucernicia, precum Însuși Domnul ne-a poruncit și Apostolii ne-au învățat. Deci să ne trezim la rugăciune și să răbdăm în postiri și în nevoințe, rugându-ne atotvăzătorului Dumnezeu, să nu ne lase pe noi, în ispită.”

Fratele, a întrebat pe stareț, zicând: „Cum, cei ce viețuiesc în lume, trecând cu vederea postul și defăimând rugăciunea și depărtându-se de privegheri și de toată mâncarea săturându-se și după poftele lor făcând, între dânșii dușmănindu-se și în cuvinte deșarte, cea mai multă parte a zile cheltuind-o, cum nu cad, nici nu mărturisesc că au greșit și până și de Sfânta Împărtășanie îndrăznesc să se apropie?  Iar noi, monahii, de-a pururea pironiți la posturi și la privegheri și la culcatul pe jos și la mâncarea uscată și lipsiți de toată odihna trupească, plângem și ne văietăm și zicem că ne-am prăpădit și că suntem vrednici de gheenă?”

Iar bătrânul, suspinând, a zis: „Bine ai zis frate, că nu cad mirenii, întrucât, după ce au căzut o dată, cădere strașnică și cumplită, nici să se ridice, nu mai pot, și nici nu mai au de unde să cadă. Că, petrecând în căderea cea dintai, pentru multa lor neștiință, ci nici nu știu că au căzut. Că, ce grijă are diavolul, să se lupte cu cei ce totdeauna zac jos? Iar monahii, pe față împotrivindu-se vrăjmașului, de-a pururea se luptă cu el. Pentru aceea, uneori, biruiesc, iar alteori, sunt biruiți. Și nu încetează de a cădea și a se ridica, de a necăji și de a fi necăjiți, de a lovi și de a fi loviți, până ce, cu darul lui Dumnezeu, îl vor birui pe diavol și îl vor face slab și neputincios față de ei. Că atunci, împăcându-se desăvârșit cu Dumnezeu, se odihnesc totdeauna, dobândind alinarea și bucuria Lui înlăuntrul lor.

Și, să știi, fiule, că nu numai eu și tu, care ne socotim că suntem călugări, avem trebuință să ne trezim și să plângem mereu, ci și pustnicii, cei mari, au trebuință să plângă. Ascultă această socotire și să cunoști că și numai să privești, adică, cu poftă, spre o femeie, Dumnezeu a socotit că este păcat. Iar mânia cea spre aproapele, ucidere a numit-o. Și, pentru cuvânt deșart, a zis  că vom da seama și răspuns. Deci, cine este un om ca acela și unde îl, vom afla pe el, care, de minciună, să nu știe – că minciuna de la diavol este – și față de nimeni să nu fi fost ispitit cu poftirea, sau care niciodată spre aproapele să nu se fi mâniat în zadar sau să nu se fi aflat în vorbă deșartă și care să nu aibă nevoie de pocăință?

Iată, dar, să știi, că cel ce nu primește ispita până la sfârșit, cu înțelegere smerită și defăimare, și care nu rabdă ca să fie călcat de toți și asuprit și vorbit de rau, și, de nu le va suferi acestea, pentru Dumnezeu, cu bucurie și cu rugăciune, încă, și, de nu se va îndepărta de slava omenească, de cinste și de laude, sau de dulceața bucatelor și a băuturii, acela nu va putea să fie desăvârșit.” Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

 

.