Select Page

SINAXAR – 16 octombrie: Pomenirea Sfântului Mucenic Longhin sultașul

 

        Sfântul Longhin a trăit pe vremea lui Tiberiu împăratul (14-37). Se trăgea din părțile Capadochiei și slujea în oaste ca sutaș, pe când în Palestina cârmuia Ponțiu Pilat. A fost orânduit, din porunca acestuia, să slujească la Sfintele Patimi și la Răstignirea cea de bună voie a Domnului Hristos, pentru mântuirea lumii. El este acela carel L-a împuns pe Iisus cu sulița în coastă și tot el, cu ostașii lui, a făcut de strajă după îngropare, la mormântul Domnului, până la Înviere. Deci, fiind el martor la semnele ce s-au făcut la patima lui Hristos, precum cutremurul, schimbarea soarelui în întuneric, strălucirea îngerului Învierii, s-a luminat la inima sa și, crezând în Domnul, împreună cu alți doi ostași din ceata sa, a zis: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Matei 27, 57). Drept aceea, n-a primit arginții care i se dădeau lui de către iudei, ca să tăgăduiască Învierea și să mărturisească mincinos că trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Deci, lăsându-și slujba sa la oaste, s-a întors în țara sa, Capadochia și a propovăduit, ca un apostol, învierea lui Hristos și credința cea nouă.

O veche tradiție spune că Pilat a înștiințat pe împăratul Tiberiu că Longhin sultașul a părăsit dregătoria ostășească și ca Pilat a primit de la Roma scrisoare cu poruncă împărătească pentru uciderea lui Longhin. Deci, Pilat a trimis ostași de i-au tăiat capul lui Longhin și celor doi ostași care credeau ca și dânsul. Și, ducând la Ierusalim capul lui Longhin, spre încredințarea lui Pilat, acesta a aruncat sfântul cap la gunoi, afară din cetate.

Iar după mulți ani, o femeie de bun neam din Capadochia, pierzându-și vederea a mers la Ierusalim cu fiul ei, singurul născut, nădăjduind să-și găsească leac orbirii, la cele sfinte locuri; dar acolo a ajuns-o moartea fiului ei și plângea, acum, cu îndoită jale. Dar i s-a arătat în vis Sfântul Longhin și, spunându-i cine este, i-a arătat ei și locul unde este îngropat capul său și o îndemna să-l scoată de acolo, că se va tămădui de ochi. Femeia a lucrat cu multă credință și osârdie și, aflând gunoiul, a săpat cu mâinile ei și a scos capul Sfântului: și s-a tămăduit vederea ochilor, ba încă a văzut în vis și pe fiul ei, în cinste, la un loc cu Sfântul. Și așa, căutând ea lecuirea ochilor, nu numai aceasta a dobândit-o, ci și pe Sfântul l-a aflat de atunci cald ocrotitor. Și, zidind ea o preafrumoasă biserică în Capadochia, a așezat acolo muceniceștile moaște și au fost multă vreme izvoare de tămăduiri, pentru toți credincioșii, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos.

   Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Andrei, că se ruga pentru cei ce-l necăjeau și cum a văzut Raiul

 

Pe când umbla Sfântul Andrei printre oameni în târg aproape de stâlpul pe care l-a ridicat Sfântul împărat Constantin (este vorba de stâlpul deasupra căruia Sfântul împărat a pus întru slavă, cinstitele piroane cu care a fost pironit pe cruce trupul cel de viață făcător al lui Hristos-Dumnezeu, pentru acoperirea și păzirea Constantinopolului), o oarecare femeie cinstită, luminată de Duhul lui Dumnezeu, fiind în somn, a văzut pe fericitul Andrei, că umblă printre mulți oameni, strălucind ca un stâlp de văpaie și slobozind scântei de foc în văzduh. Iar unii, fără de minte fiind, îi dădeau brânci, alții îl băteau peste grumaji, alții făcându-i felurite alte necazuri și mulți, privind la dânsul, ziceau: „Câte nebunii face acesta!” Dar, să nu mai fie așa nici vrăjmașilor noștri! Căci, iată, după dânsul umblau niste făpturi vinete și întunecate, grăind: „O, de n-ar mai da Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu ne-a ars inima noastră ca acesta. Că, nevrând să facă slujba stăpânului său, s-a prefăcut nebun și batjocorește pe toată lumea.” Încă a mai văzut femeia aceea că întunecații însemnau pe cei ce băteau pe Sfântul și ziceau în sinea lor: „Aceasta ne este nouă măcar de mângâiere, că prostește îl bat pe el, că pentru această pricină vor fi osândiți în ceasul morții lor, întrucât pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără chibzuință și nu le este lor mântuire.” Acestea auzindu-le, cu Duhul lui Dumnezeu, Sfântul, ca o văpaie făcându-se asupra vineților acelora, le-a risipit, cu putere înfricoșătoare, semnele lor și-i ocăra pe ei, zicând: „Nu vi se cade vouă a-i însemna pe aceștia, că eu m-am rugat Stăpânului meu ca să nu le fie lor păcat din aceasta, adică pentru că mă bat pe mine, că din neștiință o fac și se cade ca de lucrurile cele din neștiință să primească iertăciune.”

Iar după ce a auzit pe Sfântul grăind către vineții aceia, femeia a căutat în sus și a văzut că, iată, cerul era deschis, că niște porți, și ieșeau de acolo mulțime de rândunele frumoase, iar în mijlocul lor, un porumbel mare, alb ca zăpada, S-a pogorât și sta cu rândunelele, deasupra Sfântului, purtând o frunză de aur, ca de măslin, în gura sa și grăia către dânsul, ca omul, așa: „Primește frunza aceasta, că Tatăl Atotțiitorul și Domnul Savaot ți-a trimis-o ție, ca semn din Rai, că ești milostiv și iubitor de oameni, precum este și El milostiv și te va proslăvi pe tine și El însuși va înălța numele Său prin tine, că ai socotit a-i milui pe cei ce te bat pe tine și a nu avea ei din aceasta păcat.” Și aceasta zicând, porumbelul a stat pe capul lui.

Deci, văzând această minune, acea milostivă femeie a început a se mira. Apoi, venindu-și iar întru sine, după vedenia din vis, nu putea să mai vadă nimic și, minunându-se, zicea: „O, câți luminoși are Dumnezeu pe pământ și nimeni nu știe de dânșii.” Și de multe ori a voit să spună cele ce vedea, dar Puterea lui Dumnezeu o oprea pe dânsa, că chiar de ar fi dorit, de frică, tăinuia minunea aceea. Deci, odinioară, a întâmpinat Andrei pe femeia aceea și i-a zis: „Păzește-mi taina mea, Varvara (că așa era numele ei) și să nu o spui la nimeni acum, până ce voi trece la locul acoperământului celui minunat al casei lui Dumnezeu!” Iar ea i-a zis lui: „Chiar de aș voi să spun cuiva, nu pot, cinstite părinte luminătorule și Sfinte al lui Dumnezeu, că mă oprește pe mine o Putere nevăzută și intră cutremurând oasele mele și puterea mea întru mine se tulbură.” Dumnezeului nostru, slavă!

 

Întru aceeași zi, cuvânt despre un călugăr fățarnic

.

Ne spunea Atanasie presviterul o istorie înfricoșătoare:  că este o mănăstire, ce se numește Galata, și acolo a fost un călugăr, pe care îl socoteau sfânt cu viața, când era viu, care lucru abia la sfârșit s-a arătat. Că acesta se făcea că postește înaintea fraților, iar, pe ascuns de ei, mânca; și de aceasta frații nu știau nimic. Deci, a venit asupra lui o boală trupească și, iată, văzându-se înaintea morții, a chemat la el pe toți frații. Iar ei au venit la dânsul, vrând să audă de la el ceva mare, ca de la un bărbat cinstit. Dar el, cu amar, tremurând cumplit și scuturându-se, a început a striga, zicând: „Vai de mine, ticălosul, fraților. Că, iată, acum m-am dat cumplitului vrăjmaș, că într-acest fel de necurăție am viețuit. Că înaintea voastră mă arătam că postesc, precum ați și crezut toți, iar pe ascuns de voi am mâncat, care lucru nu l-ați știut. Și iată acum sunt dat balaurului, spre mâncare și legându-mi cu coada picioarele, genunchii și grumajii, cumplit mă strânge, iar capul său, în gura mea bătându-l, trage, prin sorbire, tot ticălosul meu suflet.” Dar, pe când zicea el acestea despre sine, îndată a murit, că nu l-a mai lăsat Dumnezeu să trăiască, că i-a primit pocăința lui, izbăvindu-l de balaurul pe care îl vedea. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Subiecte