Acest Sfânt Ciprian a trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian (284-305), fiind de neam din Cartagina, și era filosof și vrăjitor cumplit, propovăduind în Antiohia Siriei, în slujba păgânescului și necuratului zeu Apolon. Că încă din fragedă tinerețe, dornic fiind de învățătură, iar părinții lui având bună stare, Ciprian colindase toate locurile cele mai vestite în acest meștesug, de pe vremea aceea: Atena, Egiptul, Caldeea, India, desăvârșindu-se în toate tainele păcătoase ale magiei și citirii în stele, încât Ciprian dobândise, printre păgâni, mare faimă și era căutat și pentru nelegiuitele lui îndeletniciri drăcești, dar mai cu seamă pentru dușmănia lui față de creștini, pe care îi batjocorea pretutinderea. Dar Domnul l-a mântuit pe Ciprian din drăceasca lui pierzanie.

Tot în acea vreme, trăia în Antiohia o fecioară creștină, numita Iustina, care s-a născut din părinți păgâni. Auzind ea odată vorbindu-se de Hristos, cerceta pe ascuns adunările creștinilor, și, lucrând Duhul Sfânt în inima ei, a crezut în Hristos. Deci, aducând la credință pe tatăl ei și pe maica sa, degrabă au primit cu toții Sfântul Botez. Și se dusese vestea despre frumusețea și despre viața curată a fecioarei Iustina.

Un tânăr de neam grec, Aglaid, s-a aprins de dragoste pentru dânsa și a dorit s-o ia de soție. A cerut-o părinților ei, dar Iustina s-a împotrivit: jurase să fie mireasa lui Hristos.

Deci, Aglaid a alergat la Ciprian, tocmindu-se să-i ajute cu vrăjile lui. Iar acesta, de trei ori trimițând vrăjile sale către Iustina, nimic n-a izbutit: fecioara a rămas nestrămutată în hotărârea ei. Văzându-și neputința meșteșugului, pentru care atâta se ostenise, Ciprian a împărțit averea sa săracilor și, arzându-și vrăjitoreștile sale cărți, a crezut în Domnul, botezându-se. Toata viața, de aici înainte, și-a închinat-o slujirii lui Hristos. Și a fost făcut episcop în Cartagina, ostenindu-se în răspândirea credinței și alinarea suferinței săracilor.

Iar, dacă au fost prinși, pe vremea prigoanei lui Dioclețian, atât Ciprian cât și Iustina, aduși fiind în fața stăpânitorului din Damasc, au fost bătuți de moarte și sfâșiați cu gheare de fier. Și, neîncetând a mărturisi pe Hristos și rămânând nevătămați, au fost trimiși în Nicomidia, înaintea împăratului. Și li s-au tăiat capetele din porunca lui Dioclețian, la 2 octombrie 304, luând cununa mucenicilor.

 

.
Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Andrei și nebunia lui pentru Hristos
.
        În vremea marelui Împărat Leon cel înțelept (886-912), fiul împăratului Vasile Macedoneanul, era în Constantinopol un bărbat anume Teognost. Acesta a cumpărat robi mulți, printre care se afla și unul cu numele Andrei, foarte tânăr. Și era acest Andrei foarte frumos și cu obiceiuri bune, încât stăpânul său l-a luat să-l slujească pe el însuși și-l iubea mai mult decât pe toți și l-a dat și la învățătura Sfintelor Cărți. Iar el, degrabă învățând Scriptura și adeseori umblând pe la biserici, citea Sfintele Cărți și se ruga lui Dumnezeu. Deci, într-o noapte sta el la rugăciune, iar vrăjmașul diavol, văzând acest lucru și, pizmuind începutul cel bun, a venit și a început a bate tare în ușa casei unde petrecea tânărul. Și s-a înspăimântat Andrei de frică și, lăsând rugăciunea, s-a culcat degrabă în pat și a început să se acopere cu o piele de capră. Și s-a bucurat satana de aceasta și a zis către altul: „Vezi, oare, pe acesta? Că până acum spurcăciuni a lucrat, iar acum și el se întrarmează împotriva noastră”. Și aceasta zicându-le, diavolul s-a stins. Iar din frica aceea, adormind tare, fericitul a avut un vis. Se făcea că era undeva, la o priveliște, și sta deoparte mulțime multă de arapi, iar de altă parte, mulțime de bărbați sfinți, în haine albe. Și între amândouă părțile era ca o alergare de cai și luptă. Că arapii, având pe un oarecare negru foarte mare, ziceau cu mândrie cărtre cei cu haine albe să dea de la dânșii un luptător ca acela, care ar putea să se ia la luptă cu dracul lor cel negru.  Și era arapul acela căpetenie de ceată, iar când cei cu chipul negru se lăudau pentru puterea lor, cei cu haine albe nu le răspundeau nimic. Iar fericitul Andrei, stând, privea, vrând să vadă cine se va lupta cu acel înfricoșat potrivnic. Și, iată, a văzut pe un tânăr foarte frumos, pogorându-se de sus, ținând în mâini trei cununi: una era împodobită cu aur curat și cu pietre scumpe, a doua, strălucind, ca un mărgăritar mare, iar a treia era mai mare decât amândouă, împletită toată din flori roșii și albe, din ramurile dumnezeiescului Rai și neveștejită niciodată. Și acest fel de frumusețe aveau cununile acelea, încât nu poate mintea omenească a le ajunge și limba a le spune.

Și acestea văzându-le, Andrei se gândea în ce chip ar putea să-și ia măcar una din cununile acelea. Și, apropiindu-se de tânărul ce se arătase cu ele, i-a zis: „Te jur pe Hristos să-mi spui mie, oare vinzi cununile acestea? Că măcar că nu pot să le cumpăr, să mă aștepți puțin, și eu, mergând, voi spune stăpânului meu și-ți va da ție aur, pentru cununile acestea, cât vei voi”. Iar tânărul cu fața veselă i-a zis lui: „Să mă crezi, iubitule, că măcar de mi-ai aduce aurul din toată lumea, nu-ți voi da ție din acestea nici o floare, nici altcuiva, nici celui ce zici că-ți este stăpân. Căci ele nu sunt din aceasta lume deșartă, ci din visteriile cele cerești, cununi de la Hristos, cu care se încununează aceia care biruiesc pe diavolii cei negri. Iar de voiești nu una, ci și pe toate acestea trei să le iei, mergând, luptă-te cu arapul și dacă îl vei înfrânge pe el, apoi, pe toate cununile ce vezi, le vei lua de la mine”.

Acestea auzindu-le, Andrei a luat îndrăzneală din cuvântul acestuia și a zis către dânsul: „Să mă crezi pe mine, că pe câte ai zis le voi face, numai să mă înveți meșteșugul lui”. Zis-a către dânsul tânărul: „Dar tu oare nu știi meșteșugul lui? Nu sunt dracii înfricoșători și groaznici, ci neputincioși. Deci, nu te teme de înfricoșată mărimea lui și de chip, căci precum o iarba putredă, așa și acela este putred și neputincios”. Cu aceste cuvinte acel frumos tânăr, întărind pe Andrei, îl învăța pe el cum să se lupte cu arapul. „Când”, zicea, „te va lua și va începe a se întoarce cu tine, tu să nu te spăimântezi, ci să-i împiedici piciorul lui și vei vedea ajutorul lui Dumnezeu.

Deci, a ieșit îndată fericitul la luptă și a zis cu mare glas către arap: „Vino aici, să ne luptăm”. Și a venit arapul înfricoșând și îngrozind și, apucând pe Andrei, a început a-l întoarce pe el încoace și încolo multă vreme. Și începuseră arapii a bate din palme, iar cei cu hainele albe să se îngălbenească, temându-se să nu-l trântească pe el negrul acela la pământ. Apoi, luptându-se Andrei cu dracul acela și îndreptându-se, a împiedicat piciorul vrăjmașului și căzând el ca un copac mare, a nimerit cu fruntea de o piatră și striga: „Amar, amar”. Iar cei cu haine albe se bucurau foarte și, aruncând pe Andrei în sus cu mâinile lor, au început a-l săruta și prăznuiau biruința lui asupra îndrăcitului. Și s-au risipit atunci negrii cei potrivnici, cu mare rușine, iar tânărul cel frumos i-a dat lui cununile acelea și, sărutându-l, i-a zis: „Mergi cu pace și de acum să fii prieten și frate al nostru. Deci, aleargă spre nevoința cea bună, gol să fii și „nebun” pentru Mine și la multe bunătăți părtaș vei fi în ziua împărăției Mele”.

Acestea auzindu-le fericitul de la acel tânăr frumos, s-a deșteptat din somn și se mira de acea mare vedenie, și, din ceasul acela, s-a făcut „nebun” pentru Hristos. Și așa s-a făcut înainte-văzător din darul lui Dumnezeu, cel dat lui. Căruia este slava acum și pururea și în vecii vecilor.

 

 

.