Aceasta a trăit în vremea împăratului Dioclețian și a comitelui Dometie. Rămasă orfană de părinți, copila, în foarte tânără vârstă fiind, Haritina a fost luată, ca slujnică în casă, de un om bun și milostiv, Claudie cu numele, care a crescut-o ca pe fiica sa și a îngrijit-o ca pe firescul său copil. Și avea de ce s-o îngrijească astfel, că era blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată și înțeleaptă, dar, mai ales, ea era creștină în ascuns și, crezând, s-a jurat să fie toată viața mireasa lui Hristos. Și se bucura Claudie de viața ei curată și sfântă. Iar ea în camara ei, pe cei ce o cercetau îi învăța Legea Domnului, ziua și noaptea, aducând pe mulți necredincioși la credință și fiind tuturor pildă.

Deci, aflând comitele că este creștină, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul, pentru cercetare. Iar Claudie nu vroia să o dea pe mâna ostașilor. Dar ea îi zicea: „Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură că mă voi socoti jertfa lui Dumnezeu și pentru păcatele tale și pentru ale mele”. Deci, zicând el: „Pomenește-mă și pe mine la cerescul Împărat”, o trimise pe ea cu ostașii la dregător. Și, sosind ea înaintea acestuia și pe Hristos mărturisind, i-au ras capul și i-au turnat pe cap jeratic de cărbuni vii. Și, cu frigări de fier înroșit în foc, i-au împuns pieptul și coastele. Apoi, i-au legat de gât o piatră grea și au aruncat-o în mare. Și, ieșind vie, s-a arătat iarăși comitelui, care mult a chinuit-o, scoțându-i din rădăcină unghiile de la mâini și de la picioare și dinții, după care Sfânta și-a dat duhul la Dumnezeu.
.


Întru această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşătoare şi de folos
        Întru al treisprezecelea an al împărăției lui Roman (950-963), care ocârmuia cu cinste împărăția romanilor, se afla în Constantinopol un oarecare om, Cosma, unul din cei ce slujeau la iatacul lui Alexandru (acesta fusese împărat cu puțin mai înainte, ca unul ce era fiu al lui Vasile Macedoneanul și frate al lui Leon cel înțelept). Și era unul din cei mai de încredere slujitori. Acesta, alergând la viața călugărească, a fost făcut egumen călugărilor și se afla la mănăstirea de pe apa Sangarului.

Deci, trecând câțiva ani, i s-a întâmplat să cadă într-o boală foarte grea, și a zăcut multă vreme, peste cinci luni, și s-a întâmplat într-o zi, pe la trei ceasuri, să se trezească puțin și, venindu-și în fire, s-a sculat încetișor din pat și a șezut sprijinit, și de o parte și de alta de cei din casă. Și, așa sprijinit, o vedenie a avut. Și era mintea lui dusă, iar ochii pironiți în sus, la podul casei, de pe la ceasul al treilea până la al nouălea, iar gura lui șoptea cuvinte neîncheiate și neînțelese. Și, întru aceste ceasuri ce s-au zis mai sus, mai venindu-și oarecum în fire, a cerut de la cei ce erau cu dânsul două bucăți de pâine uscată, zicând: „Dați-mi cele două bucăți de pâine ce am luat de la bătrânul”. Și, zicând acestea, își băga mâinile în sân, pipăind și cercetând cele ce căuta. Iar unii din cei ce stau acolo, socotind că va fi fost vreo nălucire și nu o vedenie, se rugau să le spună și lor această mare taină, zicându-i: „Spune, părinte și nu suferi să nu ne folosești, unde ai fost vreme de atâtea ceasuri? Și la ce vedenii îți suiseși gândul? Și cu cine vorbeai, mișcându-ți buzele”? Iar el, văzându-i pe ei foarte întristați și plânși, a zis: „Încetați fiilor, că de va da Domnul să-mi vin în fire, voi plini cererea voastră.”

Deci, când s-a făcut dimineață, s-a strâns la dânsul toată obștea frățească și a început el a povesti așa: „De voi vrea să mi le amintesc iarăși, toate câte una, cu gândul meu, părinților și fraților, și să le povestesc cu amănuntul, aceasta ar trece peste mintea și limba omenească, ci, numai câte voi ține minte și voi putea să povestesc, aceasta vă voi povesti. Acolo, unde ședeam pe patul meu, sprijinit de doi frați, mi se păru că vedeam în partea stângă mulțime de măscărici, ce nu semănau a oameni, cu obraji negri; și negreața nu era la toți la fel, ci la unii mai multă, la alții mai puțină. Și unii erau cu obraji schimonosiți, alții cu vânătăi la ochi, alții însemnați cu sânge, având căutătura groaznică și sălbatică, unii cu buze umflate, alții cu buzele vinete, la unii buzele de sus, la alții buzele de jos, aceștia, deci, veneau și se apropiau de patul meu și se nevoiau să mă ia de la voi, și, văzându-vă că stați împrejurul meu, mi se părea că nu-mi era prea mult frică și că nu mă temeam de apropierea lor Apoi, nu știu cum, am rămas fără voi și singur și am fost cuprins de dânșii și au cutezat de m-au luat. Deci, unii mă trăgeau legat, înainte, alții mă împingeau înapoi, unii de o parte, alții de altă parte și mă strângeau tare și așa m-au dus la o râpă foarte mare, lățimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea, până la tartar, și mă trăgeau cu silă la acea râpă. Și era către râpă o cărăruie foarte îngustă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea.

Deci, pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau și eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam ca nu cumva să scap, să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă. Și, în prăpastie se vedea un râu, care curgea cu mari căderi, sunând. Deci, trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului, și am aflat o poartă mare, deschisă, la capătul prăpastiei. Acolo ședea un om mare, ca un uriaș negru și groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbați și foarte mari și sângerați și lăsa dintr-înșii pară de foc multă și fum din nări; iar limba lui spânzura afară din gură de un cot, iar mâna lui cea dreaptă era uscată de tot, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol, și foarte întinsă. Și aceasta apuca pe cei osândiți de-i arunca în acea prăpastie. Și strigau de-i arunca în acea prăpastie. Și strigau toți câți erau osândiți în acea prăpastie: „Vai, vai!”

Deci, apropiindu-mă eu de acel om înfricoșător și groaznic, el striga tare către cei ce mă duceau, zicând: „Acesta este prietenul meu, tinzându-și mâna cu pofta să mă apuce”. Iar eu, de frică înspăimântându-mă, mă cutremuram și mă trăgeam înapoi și îndată se arătară doi bărbați, precum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni și cuvioși, care socoteam să fie Andrei și Ioan, Sfinții Apostoli, asemănându-i după chipul lor de pe sfintele icoane. Pe aceștia, văzându-i acel scârnav și groaznic uriaș, îndată se trase și se ascunse. Deci, luându-mă după acești doi bătrâni și trecând prin porțile ce s-au zis mai sus, ca și prin orașul care era între porți, am ieșit la un loc șes, unde erau niște așezări foarte frumoase și, ajungând până la locul unde se sfârșea acea câmpie, am ieșit la o vale cu pajiște verde, a cărei frumusețe și daruri ce avea, este peste putință a le povesti, și a le arăta prin cuvinte. Iar în mijlocul ei ședea un bătrân, om foarte luminat la față și de cinste, având împrejurul lui mulțime de copii, ca nisipul mării. Atunci, pierindu-mi frica, întrebam cu smerenie pe cei ce mă purtau, cine este bătrânul acela? Și ce era acea mulțime nunumărată, dimprejurul lui? Și ei ziseră: Aceasta este Avraam și sânul lui Avraam de care ai auzit. Și îndată, ducându-mă ei, mă închinai cu plecăciune și sărutai pe acel ce ziceau ei că este Avraam. Și iarăși, mergând noi mai înainte și sfârșind calea, am aflat o livadă foarte mare de măslini, în care, precum mi se părea, erau mai mulți pomi decât stelele cerului. Și la fiecare pom era un cort și un pat sub cort și pe fiecare pat era un om, între care am cunoscut pe mulți din cei ce se aflau la curtea împărătească și pe mulți din oraș, și pe unii din țărani, încă și pe unii din ai mănăstirii noastre. Și aceștia, pe care i-am cunoscut, sunt toți morți de mai multă vreme.

Deci, gândind eu ca să întreb ce era livada aceea de măslini, așa de mare și minunată, bătrânii, chiar înainte de întrebarea mea, au zis: „Te întrebi, ce este această mare și preaînfrumusețată livadă de măslini? Și ce sunt acestea toate cate sunt într-însa? Acestea sunt cele pe care le auzi: Multe lăcașuri sunt la Tine, Doamne, împărțite tuturor după vrednicie, după măsura bunătăților”. Iar, după acea livadă de măslini, era o cetate, a cărei frumusețe, și felurime de culori, încheietura și tocmirea zidurilor, este cu neputință cuiva a le povesti. Însă, erau douăsprezece caturi împrejurul întregului zid, ca douăsprezece brae, împodobite cu cele douăsprezece pietre scumpe. Și fiecare brâu din acestea era întreg făcut dintr-o piatră și fiecare brâu își făcea înconjurarea sa; și ce trebuie să spun, este netezitura zidului, buna alcătuire și tocmirea ce era în toate. Și în zidul acela erau porți cu amestecătură de aur și de argint. Și de la porți înlăuntru era pardoseală de aur și casă de aur, cu scaune de aur și cu mese de aur și toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de mireasmă, plină de bucurie, prin care trecând, n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici alt nimic din câte se mișca pe pământ și în văzduh. Iar către marginile cetății aceleia erau zidite curți minunate, împărătești. Și la intrarea curților era o încăpere lungă, cât ai asvârli cu o piatră. Și din marginea încăperii până la cealaltă margine, era întinsă o masă de marmură, înaltă cât se rezema omul și plină de oaspeți ce ședeau și toată casa era plină de o lumină de nedescris, de bun miros și de daruri. Iar în fundul încăperii era o scărișoară învârtită, ce ieșea într-un foișor foarte desfătător, care se vedea de la masă. De aici, plecând, se iviră dinafară doi tineri luminați la față ca fulgerul și plini de toată strălucirea. Și ziseră bătrânilor, celor ce mă țineau: „Să stea și aceasta la masă”. Și îndată, cum ziseră, arătară și locul la care bătrânii, aducându-mă, m-au așezat, iar ei rămaseră de o parte. Și tinerii intrară până în casa cea mai dinlăuntru, de la fereastra Soarelui. Și, zăbovind ei, eu mă uitam și luam aminte la masa aceea și cunoșteam mulți prieteni din cei ce ședeau și din mireni și din monahii cei din mănăstirea noastră, iar unii erau din cei ce se aflau la împărăție. Deci, târziu, după aceea, venind iarăși, acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: „Ridicați-l pe acesta că mult îl plâng fiii lui cei duhovnicești și Împaratului i se făcu milă și va să-l lasă să petreacă în viață cu monahii și ducându-l pe altă cale, luași în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Și îndată, luându-mă bătrânii, degrabă ieșirăm din boltă și din cetate și am mers pe altă cale, aflând șapte iezere pline de munci și cu chinuri: unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul cu negură rău mirositoare, altul cu viermi și altele cu tot felul de chinuri și toate rău pline de mulțime, care plângea și se tânguia cu jale.

Deci, trecând aceste iezere și ajungând la un loc puțin mai înainte, am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam și, închinăciune făcându-i iarăși, l-am sărutat. Iar el mi-a dat un pahar de aur plin de vin, mai dulce decât mierea și trei bucăți de pâine uscată, din care una am muiat-o în vin și, precum mi se pare, am mâncat-o și am băut și vinul tot. Iar celelalte două bucăți, pe care le ceream ieri, le-am bagat în sân. După aceea, peste puțin, iarăși am mers la locul acela unde ședea uriașul cel negru, ce era peste măsură de înfricoșător și avea obrazul asemenea cu noaptea, care văzându-mă, scrâșnea cu dinții asupra mea și-mi zicea cu mânie și cu amar: „De aici mi-ai scapat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de lucrături maestre împotriva ta și asupra mănăstirii tale.

Până aici, fraților, au fost câte am cunoscut și am ținut minte de v-am spus. Iar cum mi-am venit în fire, nimic nu știu”. Deci, trecând vedenia aceasta într-acest chip, îndată au trimis la mănăstirea lui Traian și aflară pe monahul Atanasie mort și-l scoteau afară pe o năsălie. Și, întrebând când a murit, auziră: „A murit ieri, pe la al nouălea ceas, în ziua în care a văzut părintele Cosma vedenia și și-a venit în fire.” Deci, peste scurtă vreme, aceste două mănăstiri s-au făcut una, fiind aproape una de alta, și, până în ziua de astăzi, se cârmuiesc de acelasi egumen. Și, părintele Cosma, ce a avut această vedenie, ocârmuind treizeci de ani amândouă mănăstirile, a sporit mult aceste mănăstiri, atât cu viața cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor, cât și cu prinoasele venite din toate părțile, toată îndestularea având, pentru hrana lor și a săracilor. Întru slava iubitorului de oameni Dumnezeului nostru. Amin.

 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre furul de morminte

        În Constantinopol a murit fiica unui dregător, care își petrecuse viața sa în feciorie curată. Iar când murea, a rugat pe tatăl său ca să o îngroape pe ea înaintea cetății, la casa de săraci ce era în via lor. Și dacă a adormit, luând-o, au dus-o la acel loc și au îngropat-o după obiceiul creștinesc. Și, într-acea care fur de morminte care, dezgropând pe morți, dezbrăca hainele de pe dânșii. Acela, stând pe drum, pândea unde vor îngropa pe acea fecioară. Și, cunoscând mormântul ei, a gândit că, ducându-se noaptea, să o dezgroape și să ia de pe dânsa îmbrăcămintea.

Deci, s-a întâmplat că mergea într-acolo Sfântul Andrei, făcând el pentru Hristos, obișnuitul său mare zel. Și, cum l-a văzut pe acel fur de morminte, a cunoscut cu duhul gândul lui cel rău, și, vrând să-l abată pe el de la acel lucru, căutând spre dânsul cu chip sălbatic, ca și cum s-ar fi mâniat, i-a zis: „Așa grăiește duhul judecății, către cel ce răpește hainele celor ce zac în morminte:  De acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici față omenească, pentru că se vor închide ușile casei tale și mai mult nu se vor deschide, se va întuneca ție ziua și nu se va lumina în veci!” Iar el, auzind aceasta, n-a înțeles ce grăiește Sfântul și, neluând în seamă cele zise, s-a dus. Dar Sfântul a zis către el: „Deci pleci? Nu fura, că mă jur pe Hristos, că de vei face aceasta, nu vei mai vedea soarele”. Iar el, cunoscând ce i-a zis, a început a se mira, cum de îi știe gândurile lui și, întorcându-se către cel „nebun” pentru Hristos, a început a-i zice: „Cu adevărat ești bolnav, îndrăcitule, și grăiești cele neștiute și ascunse, din turburarea demonului. Dar eu mă voi duce acolo ca să văd ce este adevărat din cuvintele tale.” Iar Sfântul, sărind, a trecut alăturea. Apoi, ticălosul acela, făcându-se seară, a aflat vreme prielnică, și, ducându-se, a prăvălit piatra de pe mormânt și a intrat într-însul și mai intâi a luat haina cea mai de deasupra și toată podoaba, că de mult preț era; și, după ce a luat toate, a vrut să plece. Apoi, i-a zis lui gândul: „Foarte bună este și cămașa; să o iei pe ea!”. Și, luând cămașa de pe fecioară, i-a lăsat trupul gol și vrea să iasă. Iar fecioara, moartă fiind, din porunca lui Dumnezeu și-a ridicat mâna sa cea dreaptă și l-a lovit pe el peste obraz și îndată au orbit ochii lui. Și, înspăimântându-se, ticălosul a început a tremura, încât, de frica aceea începuseră a i se mura falcile și dinții, genunchii și toate oasele. Și, deschinzându-și gura sa, fecioara cea moartă a grăit către dânsul așa: „Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu? Nici n-ai gândit că și tu ești om? Se cădea ție să te rușinezi de goliciunea feciorească și destul îți era ce mai întai ai luat, iar cămașa să o fi lăsat trupul meu gol. Dar nu m-ai miluit și cumplit om te-ai arătat mie și ai gândit să mă faci de râs, la a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Deci, acum, eu te voi face să nu mai furi niciodată, ca să știi că viu este Dumnezeul Iisus Hristos, că după moarte este judecată, răsplătire și pedeapsă.” Și, aceasta zicându-i, fecioara s-a sculat și, luându-și cămașa, s-a îmbrăcat și, punându-și pe sine toate podoabele și hainele, s-a culcat și a zis: „Tu Doamne, pe mine una spre nădejde m-ai sălășluit.” Și așa, cu pace, a adormit.

Iar ticălosul acela abia a putut ieși din mormânt și, aflând gardul viei, a ieșit la calea ce era aproape și așa, cercând cu mâinile pe gard, a mers la poarta cetății. Iar celor ce-l întrebau pricina orbirii lui, el altfel de cum fusese le spunea toate. Dar, mai pe urmă, le-a spus toate, pe rând,  unui prieten al său. Și de atunci a început a cere milostenie și așa se hrănea. Iar odată, șezând singur, își zicea lui însuși: „Blestemat să fii, gâtule, că pentru tine am luat orbirea aceasta.” Și iarăși zicea: „Cel ce-și hrănește pântecele său să muncească și să nu fure, ca să-l hrănească. „Și își aducea aminte de Sfântul Andrei și se mira că a văzut dinainte și i-a poruncit toate cele ce aveau să i se întâmple lui. Și mulți din vremea aceea, auzind această minune, s-au lepădat de lucrul satanei și s-au făcut mai buni cu fapte și cu obiceiul, pentru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.