Ce este deosebit de important la începutul vieții duhovnicești?

.

Orice grijă de cer, dacă nu este însuflețită de pocăință, este moartă, neadevărată. (Sf. Ignatie Briancianinov)

Greșelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curățește-mă. (Psalmul 18)

Cine a citit cu atenție îndrumările Sfinți­lor Părinți ai Bisericii, acela, fără doar și poate, a observat că în aceste învățături se vor­bește mai mult despre pocăință, despre smere­nie, despre plânsul în fața lui Dumnezeu pentru păcatele proprii. Despre aceasta s-a scris atât de mult, că aproape în fiecare carte patristică poți găsi o astfel de îndrumare. Dar, oricât de stra­niu ar părea, în timpul nostru este omisă mai mult decât orice, denaturată și încălcată de creștini tocmai această învățătură, această lege din­tre cele mai importante ale vieții duhovnicești. Şi nu întâmplător!

Pe măsură ce acest veac se îndreapta spre cumplitul său sfârșit, se apropie timpurile apos­taziei generale, a înșelării lumii de către diavol și a împătimirii generale, oamenii se afundă tot mai adânc în patimi, în păcate și rătăciri. Prima dintre bolile acestui veac – mândria – își ridică cel mai sus capul. Apostolul Pavel[2] a spus că

în vremurile din urmă oamenii vor fi iubitori de sine, iu­bitori de argint, mândri, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri de­cât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea credinței, dar tăgăduind puterea ei, etc.

Astăzi fiecare du­hovnic care se străduie să le ajute credincioșilor ce vin la dânsul, să le tămăduiască bolile sufle­tești, știe cât de complexă este lucrarea aceasta, cum s-au cuibărit aceste boli în sufletul oamenilor, cum toți de la mic la mare sunt profund afectați de mândria nebună, de slava deșartă, de iubirea de sine, cât sunt de aroganți, de supărăciosi, cât sunt de încăpățânați, de nesupuși, de neascultători, de neîncrezători. În viața duhovnicească acest lucru este foarte grav. Astăzi foar­te rar se încredințează cineva îndrumătorului său; fiecare urmează rațiunii sale, iar duhovnicului i se adresează doar de formă, pentru ca așa se cuvine, însă în realitate își pune toată încrederea doar în sine.

În genere, tabloul vieții du­hovnicești este astăzi foarte sărac; dacă vreunul dintre părinții din vechime s-ar uita asupra lui cu privirea sa curată, cu siguranță n-ar suporta această vedere și ar plânge cu amar pentru sufletele noastre. (Sfântul Pahomie cel Mare, care a trâit în secolul al IV-lea, a avut o vedenie de la Dumnezeu despre felul cum vor trăi ultimii dintre monahi, iar după aceasta el a plâns mult timp, s-a întristat, refuzând chiar să mănânce[3].)

Dar noi parcă ne-am obișnuit cu aceasta situație, parcă nici nu vedem acest dezastru. Multe patimi se întâlnesc în mediul creștin, iar oamenii le percep ca fiind inofensive și chiar amuzante, nimeni nu se sperie de ele, nu le combate, deși multe din aceste „năzbâtii” ucid sufletul și sea­mănă moarte duhovnicească în jurul celor care sunt stăpâniți de ele, iar pe deasupra îi infectea­ză și pe alții cu acestea.

Din cauza unei astfel de situații dezastruoa­se – din cauza lepădării învățăturii drepte a Părinților Bisericii, din cauza lipsei unor învățători drepți ai pocăinței, din cauza lipsei unei priviri pastorale atente și experimentate asupra credin­cioșilor – are loc abaterea păgubitoare de la calea mântuirii. Aceasta, întrucât creștinii pierd (sau nu găsesc) duhul drept al pocăinței privirea corectă asupra propriei păcătoșenii, asupra căderii proprii. Este mai simplu să ne prefacem că nu vedem bine cine suntem noi, în ce relație suntem cu Dumnezeu, cum suntem în fața Lui, să vedem măreția Lui și să cunoaștem urâțenia noastră.

Ortodoxia ne oferă o viziune a acestui fapt. Însuși acest nume sfânt vorbește despre multe: a slăvi drept pe Dumnezeu, adică corect, a conștientiza corect măreția, slava lui Dumnezeu, a da slavă cu vrednicie acestei măreții, a-L slăvi pe Atoțiitorul, pe Creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute; dar aceas­tă cunoaștere o putem avea doar dacă vom con­știentiza căderea noastră proprie, nimicnicia, nevrednicia și cu frică vom rosti numele lui Dumnezeu. Să-L preamărim neîncetat pe Dumnezeu și să ne smerim neîncetat pe noi înșine – iată ce este Ortodoxia!

Dacă nu ne vom înăbuși mândria din suflet și dacă nu o vom călca, așa cum în icoană Arhan­ghelul Mihail zdrobeste șarpele – pe satana (ex­presia Sfântului Teofan Zăvorâtul), ea va încerca să ne deformeze vederea corectă asupra sinelui și ne va prezenta căderea ca pe ceva mai pu­țin grav, iar calitățile noastre mai frumoase de­cât sunt în realitate.

Dacă am privi atent la învățătura fiecărui eretic sau schismatic, atunci am putea vedea că este plină de greșeli în ceea ce privește pocăința, modul în care Dumnezeu privește asupra inimilor noastre și cât de exigent es­te față de noi. Catolicii gândesc că se pot mântui doar prin fapte exterioare, crezând că își pot primi mântuirea fără curățirea adâncului inimilor; protestanții, dimpotrivă, consideră că este sufici­entă credința, iar faptele de pocăință nu sunt ne­cesare, că păcatele noastre sunt răscumpărate de Iisus Hristos pe cruce și trebuie doar să crezi și să îți mărturisești credința prin cuvânt. În acest fel se tot înmulțesc abaterile de la înțelegerea adevărată a ceea ce suntem noi, a cum trebuie să trăim ca să primim mila lui Dumnezeu, a ceea ce este necesar pentru mântuire.

Calea vieții duhovnicești este neobișnuit de grea. Se știe, nu este simplu să înveți pictură sau muzică, pentru aceasta fiind necesare mul­te eforturi, multe cunoștințe, mult exercițiu; în plus, în artă multe deprinderi se dezvoltă oare­cum intuitiv, fiind chiar imposibil să le exprimi clar sau să le pătrunzi cu rațiunea. În plus, mul­te depind și de dascăli, de școală. Dar viața du­hovnicească nu este oare mai complexă, nu este oare mai tainică? Aici totul este o mare taină, aici aproape totul este invizibil. Doar ea este știința științelor, arta artelor!

Cum poți să te arunci în viața duhovnicească cu fierbințeală, încrezut în sine, după o chemare tulbure a sufletului, să te încredințezi unor sentimente necunoscute, să judeci despre mișcările lăuntrice și dispozițiile tale lăuntrice numai după gustul pe care ele îl pro­duc în interior? În viața duhovnicească perico­lele sunt mai mari, aici poți pierde nu numele și poziția, ca în exersarea artelor, ci însăși veșnicia, viața. Aici intervin cu putere duhurile rele – și în interiorul nostru, și în afară; aici pe cel care mer­ge îl întâmpină pe cale viclenia vrăjmașilor, vi­clenie după viclenie, cursă după cursă. Şi iată un tablou trist: marea mulțime a creștinilor înșelați, unii dintre ei își ies din minți, săvârșesc fapte îngrozitoare, învață, propovăduiesc absurditatea.

Din moment ce învățătura adevărată, patristică, ortodoxă, smerită a început să fie denaturată și chiar uitată, înșelarea ia acum forma unei situații normale, a admirației, a înfierbântării, a fanatis­mului, întemeiate pe amăgire de sine, receptată ca acțiune a harului, considerată „renăscătoare a credinței”, începutul „noii ere”.

Particularitățile vremurilor noastre

Din ce în ce mai mult lumea înclină spre un creștinism fals, isteric. Dar noi nu trebuie să dăm atenție gusturilor ei – cu cât mai mult vom păzi duhul credinței noastre, cu atât mai străini vom fi acestei lumi, cu atât mai mult vom fi urâți de ea, disprețuiți, și îi vom părea absurzi, neputincioși, chiar lipsiți de har. Dacă astăzi lumea este curioasă în legătură cu credința ortodocșilor, acesta nu este un pretext ca noi, de dragul lumii, să arătăm o falsă duhovnicie. Adevărul simplu este mai bun decât o minciună împodobită. Noi suntem mai săraci duhovnicește ca niciodată, și mai mult decât creștinilor din vechime ni se potrivesc cuvintele psalmistului: Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor (Psalmul 11).

Suntem săraci cu duhul și este ușor să vedem aceasta, să conștientizăm acest fapt cu smerenie și cu pocăință – este, practic, singura lucrare accesibilă și mântuitoare pentru noi în zilele noastre. Conștientizarea clară a duhului timpului, a situatiei noastre duhovnicești, a măsurii posibi­lităților noastre ne va păzi de căutările greșite, de risipirea zadarnică a forțelor noastre, de in­treprinderile fanteziste și de nevoințele necores­punzătoare stării noastre.

Timpului nostru nu-i sunt proprii bogăția bu­catelor duhovnicești, nici acea măreție și buna mireasmă de care era plină viața creștinilor de odinioară. Nouă ne-au rămas neputința și necazul, de aceea mântuitoare pentru noi sunt ru­găciunea smerită și plânsul pentru păcătoșenia noastră, cea mai umilă părere despre toate lu­crările și faptele noastre, mila față de aproape­le, primirea recunoscătoare, fără de cârtire, a tot ce se întâmplă cu noi, totala încredere în mila lui Dumnezeu și nici într-un caz nădejdea în faptele noastre bune.

.

O imagine a acestui fapt o găsim la Sfântul Ignatie. Bogăția bunurilor duhovnicești în mediul vechilor creștini el o compară cu un ospăț orga­nizat de bogatul Stăpân al casei pentru numeroșii Săi prieteni și cunoscuți.

„La această masă duhovnicească urma să fie un număr nesfârșit de bucate, iar la sfârșitul mesei oaspeții să fie gene­ros recompensați cu daruri duhovnicești. Când toți au plecat, Stăpânul casei a văzut o mulțime de oameni flămânzi și a poruncit slugilor să nu strângă de pe masă, ci să ofere tot ce a rămas celor săraci. Aceștia au intrat cu precauție și nedumerire în sala impunătoare și au început să-i servească tot ce rămăsese pe masă și sub masă, firimiturile căzute. Nimeni n-a mâncat porție în­treagă, adusă de slugi, nici nu a folosit tacâmurile și vasele prețioase, n-a auzit corul cântăreților, muzica, astfel că nimeni dintre ei nu putea să ai­bă o imagine clară despre masa ce avusese loc. Potolindu-și foamea, puteau doar să ghicească cum arată masa înainte de sosirea lor. Cu toate acestea, ei au căzut în fața Stăpânului casei, mulțumindu-i pentru mâncarea pe care ei n-o mai mâncaseră până atunci, nici n-o mai văzuseră. El le-a spus lor: „Fraților! În momentul în care am  organizat acest prânz nu v-am avut pe voi în vedere, de aceea nu v-am oferit masa așa cum se cuvine și nici nu vă dau daruri…” Săracii au exclamat într-un glas: „Stăpâne! Oare ne mai trebuie daruri? Oare ne trebuie o masă nemaivăzută? Îți suntem recunoscători pentru că nu Te-ai scârbit de noi, cei sfâșiați de tot felul de neajunsuri, ci ne-ai primit în cortul Tău și ne-ai scos din foamea grozavă!” Săracii s-au împrăștiat, neîn­cetând să-i mulțumească milostivului Stăpân. Atunci El le-a spus slugilor: „Acum strângeți masa și închideți cortul: oaspeți nu vor mai fi și ce s-a servit spre mâncare s-a terminat. Totul s-a încheiat!”[4]

Sărac și mizer, acesta este chipul stării noas­tre; firimiturile și farfuriile goale reprezintă foamea duhovnicească a timpului nostru; smerita recunoștință și recunoașterea de a fi nevrednic de mâncăruri luxuriante și de daruri sunt exem­plul dispoziției sufletului necesar nouă.

Ne este de folos să ascultăm cu atenție acele profeții ale Sfinților Părinți, care se referă la tim­pul nostru, la timpul, judecând după toate, cel din urmă. Această conștientizare a duhului tim­pului nostru, pe de o parte, ne va scoate din sta­rea de înșelare de sine, ne va deschide viziunea corectă asupra forțelor și a posibilităților noas­tre, va face mai modeste cerințele noastre față de sine și față de alții, iar, pe de altă parte, ne va obliga să ne ridicăm moralul, să fim mai veghe­tori și precauți, să nu deznădăjduim, dar nici să nu ne înălțăm iluzoriu, rupându-ne de realitate.

Să ascultăm cuvintele dureroase, dar folositoare:

„Soarele care apune reprezintă starea creștinului timpurilor noastre. Lucește de asemenea Soarele Dreptății – Hristos: El răspândește razele, dar ele nu mai revarsă nici acea lumină, nici acea căldură ca în timpurile vechi, deoarece razele Lui nu mai cad direct asupra noastră, ci doar tangenți­al. Razele Soarelui Dreptății, Hristos, sunt harul Duhului Sfânt.

În prezent, când s-au înmulțit cei bogați cu știința, cu artele, cu tot ce este material, a lipsit cel cuvios (Psalmul 11). Sfântul Duh, privind la fiii oamenilor, căutând un vrednic vas prin mulțimea celor care se numesc învățați, luminați, ortodocși, rostește la adresa lor o sentință amară:

Nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este. Mormânt deschis este gâtlejul lor, viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor. Gura lor e plină de blestem și amărăciune. Iuți sunt picioarele lor să verse sânge. Pustiire și nenorocire sunt în drumurile lor. Şi calea păcii ei nu au cunoscut-o. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor (Romani 3,11-18).

Iată cauzele pentru care Duhul lui Dumnezeu Se înstrăinează de noi, în timp ce El este adevărata moștenire a creștinilor adevărați, începăto­rul atotsfânt al neamului dobândit de toți noii israeliteni…[5]

„Sfânta Scriptură mărturisește că, asemenea iudeilor, creștinii vor începe treptat să se îndepărteze de învățătura revelată de Dumnezeu, să nu mai dea atenție înnoirii firii omenești de Dumnezeu-Omul, vor uita de veșnicie, toată atenția o vor îndrepta asupra vieții lumețti; se vor ocupa tot mai mult cu situația lor pe pământ, de parcă ar trăi aici veșnic, cu satisfacerea dorințelor lor pervertite. Se înțelege: o astfel de direcție Îi este străină Mântuitorului, Care l-a răscumpărat pe om pentru fericita veșnicie. Unei astfel de direcții îi este proprie lepădarea de creștinism.”[6]

”Oamenii vor fi stricați la minte, pentru că se vor învoi cu minciuna (Pilde 2, 12), necercați în credință, având înfățișarea adevăra­tei credințe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3, 8, 5). Pentru cei care au primit această putere și de bunăvoie au respins-o este anevoioasă repri­mirea ei (v. Evrei 10, 26). Chipul evlaviei îl pot oarecum plăsmui vicleniile omenești; dar reface­rea puterii evlaviei aparține Celui care îi îmbracă pe oameni cu putere de Sus (Luca 24, 49).”[7]

„În prezent în multe privințe oamenii au îndrăznit să adauge rânduielilor Sfântului Duh rânduielile lor. Din această cauză rânduielile cerești s-au făcut pământești, cele duhovnicești, trupești, cele sfinte, păcătoase, cele înțelepte, ne-înțelepte… Există, în particular, creștini, dar s-a pierdut cunoașterea generală, unitară a Adevărului, cu care totul s-ar fi unit într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip al gândurilor, cu un singur duh, sub un singur cap – Hristos. În prezent orice om își are modul propriu de gândire, religia sa, calea sa, primite de bunăvoie sau întâmplător. Fiecare o ia razna în direcția dorită, neștiind unde merge, și nimeni nu-l oprește; oamenii nu mai aud – atât s-a îngreuiat auzul lor – glasul mântuitor al adevăratului Păstor, care răsună din Sfânta Lui Biserică, demascând minciuna, vestind și arătând tuturor calea cea dreaptă. I-a asurzit zgomotul grijilor pământești, zgomotul veselirii simțurilor, al prosperității pământești. Lipit de pământ, sufletul lor nu este capabil să recepteze impresiile duhovnicești”[8].

,,[…] Capcanele diavolului s-au înmulțit prea tare. S-au înmulțit cărțile care conțin învățături mincinoase; s-au înmulțit mințile care inventează și comunică altora învățături mincinoase, s-au împuținat următorii Adevărului sfânt; a crescut respectul pentru virtuțile firești, accesibile pen­tru iudei și păgâni, a crescut respectul pentru virtuțile păgâne, potrivnice firescului însuși; s-a micșorat înțelegerea virtuților creștine; s-a dez­voltat viața materială, a dispărut viața duhovnicească; plăcerile și grijile trupești consumă tot timpul; nu mai este timp să ne amintim de Dumnezeu. Şi aceasta se transformă în obligație, în lege.”[9]

„Noi am ajuns în prezent într-o asemenea sta­re», când ne putem mântui exclusiv prin răbdarea fără cârtire a necazurilor, cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în milostivirea Lui. Pe alte căi acum nu știe nimeni să se mântuiască. Rămâne pentru timpul nostru doar o singură cale: răbda­rea necazurilor....”[10]

„[…]Fără smerenie, omul nu poate să primeas­că oarecare daruri ale lui Dumnezeu. Iată de ce s-a prezis că în timpurile din urmă, în virtutea mândriei care se intensifică, oamenii se vor mân­tui doar cu răbdarea necazurilor și a bolilor, iar nevoințele vor fi luate de la ei.”[11]

,,[…]Trebuie să înțelegem duhul timpului și să nu ne pierdem vremea cu vechile obiceiuri și impresii, care în timpul prezent sunt imposibil de înfăptuit. […] Trebuie să ne căim, să ne rugăm și să ne păzim de înșelăciune, pentru că în timpul de față mulți oameni care doresc să-și trăiască viața cucernic și care gândesc despre sine că trăiesc cucernic sunt ocupați cu partea materială a vieții și se află într-o mai mare sau mai mică înșelare.”[13]

Iată opinia unui părinte contemporan cu noi, ieromonahul Serafim Rose († 1982):

„Întrucât traducerile cărților ortodoxe despre viața duhovnicească devin tot mai accesibile iar terminologia ortodoxă despre lupta duhovnicească este purtată în văzduh, un număr tot mai mare de oameni tâlcuiește despre isihasml despre Rugăciunea lui Iisus, despre viața ascetică, despre stări înalte ale rugăciunii și despre cei mai înalți dintre Sfinții Părinți, cum ar fi de exemplu Sfinții Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama sau Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să cunoaștem această parte înaltă a vieții duhovnicești ortodoxe și să-i cinstim pe sfinții mari, care de fapt au dus-o: dar dacă noi nu vom avea conștiința foarte realistă și foarte smerită a faptului că suntem departe de viața isihaștilor și că prea puțin suntem pregătiți ca măcar să ne apropiem de ea, interesul nostru față de ea va fi doar încă una din exprimările lumii noastre egocentrice. […]

Trebuie să înțelegem profund în ce timpuri trăim, cât de puțin simțim de fapt Ortodoxia noastră, cât de departe suntem nu doar de sfinții din vechime, ci și de simplii creștini ortodocși care au trăit cu o sută de ani în urmă sau chiar cu o generație în urmă și cât de puternic trebuie să tindem să rămânem creștini ortodocși…”[14]

.

Așadar, Părinții timpului din urmă spuneau foarte des că timpul nostru este viclean și dificil pentru mântuire, că foarte tare s-a răspândit fățărnicia, că adevărata evlavie aproape s-a pierdut, că, în mare parte, creștinii duc doar la exte­rior o viață virtuoasă, însă inimile lor sunt depar­te de Dumnezeu, sunt robite pământului, lumii acesteia stricăcioase, că fățărnicia a ajuns pretu­tindeni, că nimeni nu caută cele ale lui Dumnezeu, ci fiecare caută ce-i convine. Acum în fața fiecărui credincios stă o sarcină dificilă: să caute și să separe în acest haos al faptelor mincinoase și al faptelor omenești, în această amestecare a adevărului și a minciunii, acel Adevăr care singur te poate mântui și vindeca. Adevărul acesta este aproape, el niciodată nu va seca, dar multe păreri mincinoase se străduiesc să împiedice ve­derea lui, să insufle că ele reprezintă acel Adevăr care ne este necesar. Şi în afară, și în interiorul nostru se duce o luptă dușmănoasă, vrajmașul se încăpățânează să schimbe credința ortodo­xă, duhul ei, cu o copie fină, atrăgătoare, să ne determine să facem doar un pas mic de la calea strâmtă, ca el să ne ducă apoi cu totul pe calea apostaziei.

Este deosebit de important să înveți să înțelegi corect și să aplici la viața ta scrierile Sfinților Părinți, să-ți însușești duhul lor, pentru că acesta este duhul evanghelic. Părinții îndeplineau cu viața lor, cu fapta, cu cuvântul, cu simțul, învățătura evanghelică, pe care și-au însușit-o clar și au explicat-o lămurit în cărțile lor. Ne este imposibil să înțelegem și cu atât mai mult să îndeplinim poruncile evanghelice fără această experiență patristică, căci ne vom rătăci chiar de la început. Însuși cuvântul patristic devine greu de ajuns la noi, căci am încetat să-i mai înțelegem pe Sfinții Părinți. Nevoințele lor sunt în multe privințe peste puterea noastră de înțelegere; acea neclintire a credinței, care le dădea putere să săvârșească minuni, acum nu se mai întâlnește, simplitatea lor, curăția minții și a inimii par inaccesibile; lepădarea lor de lume, lipsa lor de griji, neglijarea trupescului și aspirația spre ceresc sunt imposibile pentru noi. Cu toate acestea, duhul Sfinților Părinți, lucrarea lor lăuntrică, orientarea lor principală și scopul operelor lor rămân necesare. Nu putem înainta tot așa de dârz cum au înaintat ei, nu putem duce aceleași greutăți, nici urca la aceleași înălțimi – dar putem și suntem datori să ținem aceeași direcție, să avem aceleași scopuri, să determinăm valoarea și utilitatea oricărui lucru cu aceleași măsuri pa­tristice, să considerăm dăunătoare și nefolositoare cele de care se fereau și Părinții.

---

[1] Sf. Ignatie Briancianinov, Scrisori catre diferite persoane, Scrisoarea a 33-a.

[2] II Timotei 3.

[3] Ase vedea Viata Cuviosului Pahomie, la data de 15 mai

[4] Sf. Ignatie Briancianinov, Prinos monahismului contemporan, vol. 5, „Incheiere”.

[5] Idem, Cugetari la apusul soarelui, vol. 1, pp. 404-405.

[6] Idem, Adunare de lucrari, vol. 1, „Despre monahism”, pp. 455-456.

[7] Idem, ibidem.

[8] Idem, „Scrisori”, Scrisoarea a 58-a, vol. 4, p. 524.

[9] Ibidem, vol. 1, „Capcanele celui stapanit de lume”.

[10] Egumenul Nicon, Scrisori catre fiii duhovnicesti, p. 70.

[11] Idem, ibidem, p. 116.

[12] Sf. Ignatie Briancianinov, op. cit

[13] Leonid Sokolov, Viziunile moral-ascetice ale Sfantului Ignatie, partea a 2-a, Scrisoarea 188.

[14] Serafim Rose, „Conceptia ortodoxa despre lume sau calea imparateasca”, in jurnalul „Ruskii Palomnik”, nr. 1, 1990.

 

 Arhimandritul Lazăr – Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia, Bucuresti, 2012

.

Notă despre autor: ”Arhimandritul Lazăr Abaşidze, georgian de neam, vieţuieşte (2001-anul aparitiei primei editii a a acestei cărți) după rânduiala ascetică a Părinţilor într-un loc retras din munţii Gruziei, unde nu există nici internet, nici legătură telefonică, şi de unde le trimite oamenilor cuvântul său ziditor fără a da slavei deşarte prilej de apropiere.
Cărţile arhimandritului Lazăr sunt scrise pentru cititorii contemporani. Autorul cunoaşte bine şi problemele lor duhovnicești şi păcatele lor şi căderile, dar şi marea putere a pocăinţei. El previne cu privire la capcanele duhovniceşti care se întâlnesc mai des în calea omului modern.
Scrierile lui reprezintă discuții de la suflet la suflet cu un duhovnic iubitor, care şi-a întemeiat cuvântul pe învățătura Sfinților Părinți şi pe experiența Bisericii Ortodoxe.”

.

_____________

Sursa – https://stranaortodoxa.wordpress.com/2022/03/02/constientizarea-clara-a-duhului-timpului-a-situatiei-noastre-duhovnicesti-a-masurii-posibilitatilor-noastre-ne-va-pazi-de-cautarile-gresite-de-risipirea-zadarnica-a-fortelor-noastre-de-in/

.

.