Dobrogea cea plină de soare
Are oamenii ei, plini de lumină
De bunătate pură și de veselie
Precum măsura cadențată a unei geamparale…
Oamenii Dobrogei, care sunt numai inimă
Că toată lumea ar încăpea în ea… și…
Tot ar rămâne loc destul…
Oamenii Dobrogei, care ascund o dârzenie,
Ce vine de peste veacuri
Oamenii de la malul mării
Care au ceva din tandrețea
și limpezimea ei…
…dar și din neodihna
Valului care se prăvale
Neașteptat și năucitor către țărm…
Oamenii dobrogeni, cu fire veselă…
Bucuroși mereu…
Dar care ascund și o tristețe în coada ochiului…
Tristețea dobrogeanului…
Adunată după veacuri de istorie,
După veacuri de purtat crucea suferinței…
Oameni dobrogeni, ce poartă în suflet
O părticică din Sf. Apostol Andrei
Acea noblețe apostolică
Acel firesc atât de firesc…
De fapt… apoteoza firescului și nobleții…
Oamenii Pontului Euxin,
Paroxism al ospitalității
Și iubirii de străini…
Motiv pentru care…
Poetul Ovidiu a iubit aceste locuri…
Ca pe a doua lui patrie!!!
Dobrogenii care au luat tot ce-i mai bun
Din sufletul dac, dar și din strălucirea romană…
Ce dulce bucurie e să petreci clipe cu ei,
Ce binecuvântare e să-i iubești
Și să fii iubit de ei…
Ce tristețe amară e să te desparți de ei!!!
Offf Dobroge! Ce-mi faci tu mie!!!
Te iubesc nespus, pământ de soare al țării mele!!!
Cu dragoste aparte pentru acești oameni,
Pr. Andrei