Avem aici înregistrarea audio-video a predicii, urmată de transcriptul ei (textul):

.

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

 

Cinstiți frați iubitori de Dumnezeu, cu ajutorul Domnului am străbătut primele zile ale Postului Mare, în care fiecare din noi ne-am străduit după putere și râvnă, să împlinim ceea ce Biserica ne poruncește să facem în această perioadă. Să ne înfrânăm poftele, să ne curățim sufletul și trupul, și să ne întărim în nădejdea Învierii. Toate aceste porunci noi le știm sau ar trebui să ni le reamintim, pentru că le auzim adeseori în slujbele bisericești ale Postului Mare.

În rugăciunea de la sfârșitul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, preotul se roagă cu glas mare, zicând: ”Stăpâne Αtotțiitorule, Cel ce cu înțelepciune ai zidit toată făptura, și pentru nespusa Ta purtare de grijă și multă bunătatea Ta, ne-ai adus pe noi întru aceste preacinstite zile, spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre înfrânarea poftelor, spre nădejdea Învierii, Care în 40 de zile ai dat mâna slujitorului Tău Moise, tablele celor Dumnezeiești slove, dă-ne și nouă, Bunule, lupta bună s-o luptăm, calea Postului să o săvârșim, credința nedespărțită să o păzim, capetele nevăzuților balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm, și fără de osândă să ajungem și a ne închina Sfintei Învieri.”

Această rugăciune bogată, exprimă în sinteză întreaga luptă duhovnicească pe care noi creștinii ar trebui să o ducem în perioada Sfântului și Marelui Post. Dacă ați fost cu luare aminte, ați auzit și expresia: ”credința nedespărțită să o păzim”. Despre care credință vorbește aici Sf. Ierarh Grigorie Dialogul, cel ce ne-a lăsat rânduiala Liturghiei Darurilor? – Este credința care s-a păstrat în Biserica creștină cea adevărată, adică ceea ce s-a crezut întotdeauna de către toți creștinii din toate locurile.

Despre această Credință dreaptă și mântuitoare vorbește Sf. Ap. Iuda în epistola sa, zicând: ”Să vă luptați pentru credința care odată pentru totdeauna le-a fost dată sfinţilor” (Iuda 1, 3). Această credință ortodoxă a noastră nu este inventată sau create de oameni, ci este descoperită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinților Săi Apostoli care au propovăduit-o în lume.

Apoi Sfinții Părinți și prin Sinoadele Ecumenice și locale au întărit-o prin hotărârile dogmatice și Sfintele Canoane, apoi Sfinții învățători ai Bisericii au predat-o într-o succesiune neîntreruptă până astăzi. Iar martirii au pecetluit-o prin chinurile răbdate și sângele vărsat ca să rămână neschimbată și neclintită până la sfârșitul veacurilor. Din aceste puține cuvinte am văzut că în lupta sa duhovnicească, fiecare creștin trebuie să păstreze mereu în gândire și faptă adevărata Credință Ortodoxă.

Sf. Ierarh Athanasie cel Mare, arhiepiscop al Alexandriei exprimă acest adevăr, în consens cu toți Sfinții, zicând: ”Cel ce vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să păstreze Credința Sobornicească adică Universală, pe care dacă nu o ține cineva autentică, neprihănită, și fără îndoială, Acela se va pierde pe vecie.” Dar trebuie să adăugăm aici că păstrarea Credinței Ortodoxe este numai una dintre condițiile esențiale pentru a obține mântuirea.

Prima condiție a mântuirii este primirea Harului Dumnezeiesc. A doua condiție este păstrarea Credinței Ortodoxe, iar a treia condiție este săvârșirea faptelor bune, respectiv a virtuților prin care dovedim împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Sf. Cuv. Anastasie Sinaitul ne oferă o definiție simplă a Ortodoxiei, zicând: ”Ortodoxia este judecata corectă și dreaptă despre Dumnezeu și creație. Este adevărata cunoștință despre toate, opinia despre lucruri așa cum sunt.” M-am gândit că este bine să lămurim, pentru cei ce încă nu știu, CE SUNT DOGMELE CREDINȚEI? Dogmele sunt toate adevărurile de credință care alcătuiesc împreună, ca într-un sistem unitar, învățătura de credință a Bisericii. Aceste adevăruri sunt revelate, descoperite. Adică insuflate și descoperite de Dumnezeu și ar trebui primite prin credință, PENTRU CĂ NUMAI PRIN ELE NE PUTEM MÂNTUI.

Sf. Ap. Petru zice: ”Niciodată proorocia (adică învățătura biblică) nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai Lui Dumnezeu au grăit purtați de Duhul Sfânt.”

Iar Sf. Ap. Pavel zice: ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu.” Tot din Sf. Scriptură, din Faptele Apostolilor, aflăm că dogmele sunt hotărârile referitoare la problemele credinței pe care Sfinții Apostoli și ucenicii lor ierarhii, le luau. Hotărârile Sinodului Apostolic din Ierusalim din anul 50 s-au numit dogme. De atunci până astăzi se numesc dogme, hotărârile sinoadelor Bisericii privitoare la învățăturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevărurile de credință emise de cea mai înaltă autoritate bisericească – Sinodul Ecumenic.

Sf. Ierarh Martir Ignatie Teoforul al Antiohiei numește dogme învățăturile Domnului și ale Sfinților Apostoli așa după cum scria în epistola adresată creștinilor din cetatea Magneziei. ”Sârguiți-vă să fiți tari în dogmele Domnului și ale Apostolilor.” Prin dogme înțelegem așadar, învățăturile de temelie ale Bisericii Creștine care conțin adevărurile revelate de Dumnezeu, lămurite de Sfinții Apostoli și de urmașii lor – Sfinții Părinți, păstrate cu mare strictețe de Biserică, fiind necesare mântuirii.

Dogmele Credinței sunt Dumnezeiești. Ele își au autoritatea de la Dumnezeu Care ni le-a dat. De aceea ele rămân neschimbate de-a lungul timpului.

Pe măsură ce în decursul timpului unii oameni s-au abătut de la Adevăr și au căzut în diferite erezii, adică învățături false care contrazic adevărurile dogmatice ale Bisericii, atunci Sfinții, adunându-se în cadrul Sinoadelor au precizat foarte clar și incontestabil acel adevăr de Credință pe care ereticii l-au pus în discuție.

Aceste dogme sunt hotarele vizibile și neschimbătoare ale Bisericii. Cine încalcă dogmele credinței, chiar și în aspectele ce par puțin importante, acela părăsește Adevărul și se situează în afara Bisericii pierzându-și mântuirea.

Acest adevăr înfricoșător îl exprimă Sf. Ap. Pavel, zicând: ”Chiar dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât v-am binevestit, să fie Anathema!” (Galateni 1, 8)

Astăzi sărbătorim Duminica Ortodoxiei care este cea mai importantă sărbătoare cu caracter dogmatic din toate praznicele anului liturgic. Începutul introducerii acestui praznic în ritmul liturgic este legat de un eveniment din anul 843 când a fost restabilită cinstirea icoanelor în Biserica Imperiului Roman de Răsărit.

Biruința Ortodoxiei asupra ereziei iconoclaste, a fost posibilă datorită lucrării mai multor Sfinți care, fiecare din ei au pătimit și au apărat Dreapta Credință. Rolul esențial l-a jucat Sf. Patriarh Metodie, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Împărăteasă Teodora, sprijinită de Sfinții Cuvioși Ioanichie cel Mare, Sf. Arsachie Sihastrul, Sf. Cuv. Navcratie, ucenicul Sfântului Teodor Studitul, Sfinții Cuvioși Mărturisitori Teodor și Teofan Scriși, Mihail Aghioporitul scriitorul de cântări.

Nu întâmplător am arătat acest grup de Sfinți. Desigur că pe lângă ei au fost și mulți alții. Ci pentru a sublinia că nici o biruință a Ortodoxiei nu se poate realiza fără prezența și lucrarea Sfinților. Sfinții sunt organele Duhului Sfânt, prin ei lucrează Dumnezeu în lume.

Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov ne învață: ”Ortodoxia este învățătura Sfântului Duh dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh și Adevăr.” Tot el spune că: ”Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu prin dăruirea Harului Duhului Sfânt a omului care slujește Lui cu adevărat.” În cazurile Sfinților, ei aveau lucrarea rațională a sufletului curățită, așa încât vedeau limpede problemele de învățătură a Credinței, ceea ce pentru cei păcătoși, pătimași, era greu accesibilă sau  chiar de neînțeles.

De ce este important pentru noi, cei de astăzi să înțelegem aceste lucruri? Pentru că sunt unii care vin cu păreri greșite zicând că simpla adunare a unor episcopi într-un sinod ar atrage automat asupra lor Harul Duhului Sfânt. În realitate, lucrurile nu stau așa. Tocmai prezența Sfinților Ierarhi în cadrul Sinoadelor conferă valoare acelor Sinoade. Adică numai Ierarhii care și înainte de a se reuni în Sinod au demonstrat o viață duhovnicească profundă, de nevoință și rugăciune, atunci Harul va lucra prin ei și vor da roade bune, adică Hotărâri dogmatice corecte și ortodoxe.

Dar dacă în mod opus, ierarhii respectivi au dus o viață de neînfrânare, de lux, de risipire în griji deșarte, sau dacă au săvârșit grave compromisuri cu politicienii apostați, și cu reprezentanții confesiunilor eretice, atunci, chiar dacă aceștia se adună și lucrează într-un sinod, nu pot aduce roade inspirate de Duhul Sfânt. Așa s-a întâmplat cu pseudo-sinodul din Creta. Lipsa ierarhilor cu viață sfântă s-a văzut prin rezultatele finale.

Documentele finale se caracterizează prin: neclaritate, contraziceri, unii episcopi le-au aprobat ca fiind bune, alții ca fiind rele, încălcări de canoane, combinații viclene de adevăruri parțiale cu afirmații eretice legate de aceeași temă. Dar cu toate că efectul negativ al sinodului a fost evident, acești ierarhi nu renunță la titlul exagerat și nemeritat – ei zic: ”Sfântul și marele Sinod”.

Cum poate fi Sfânt, când practic nu a combătut nici o erezie? Ci mai mult, au legiferat erezia ecumenismului? Și tot acești ierarhi, după ce practic, prin regulamentul de organizare și funcționare al adunării din Colimbari (din Creta) au desființat sinodalitatea acordând patriarhilor niște drepturi asemănătoare cardinalilor din biserica catolică – papistașă, ceilalți episcopi rămânând ceva elemente decorative, tot ei vin și hotărăsc spunând: ”Numai sistemul sinodal este cea mai înaltă autoritate care se pronunță asupra problemelor de credință în viața Bisericii.”

Din nefericire, cei mai mulți preoți  și credincioși nu înțeleg aceste lucruri, iar dacă unii cercetează și constată că realitatea este cu totul alta decât cea prezentată în propaganda oficială, atunci ei fug de responsabilitate și zic: ”Ce ne privește pe noi dacă ierarhii au făcut aceste greșeli , tot ei singuri vor da seama.” Și mai departe ce fac acești preoți și stareți sau laici cu funcții de răspundere în Biserică? – Îi ascultă și urmează pe ierarhii eretici, ca și când nu s-ar fi întâmplat nici un lucru rău, fără să se gândească că se împlinesc cu ei cuvintele Mântuitorului: ”Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Matei 15)

Așa se comportă acești ierarhi ecumeniști ca niște călăuze oarbe, orbilor. Cei mai vinovați sunt episcopii susținători ai ecumenismului care fac direct voia diavolului, dar vinovați sunt și cei ce îi ascultă și îi urmează – adică preoții și poporul care în schimbul unei păci mincinoase și a unei stabilități lumești, pierd esențialul, pierd comuniunea cu adevărul, și merg împreună pe calea spre osânda veșnică.

Acum revenim la tema praznicului de astăzi: Până la începutul secolului al VIII-lea, toți ereticii care apăruseră, au atacat numai anumite aspecte parțiale ale învățăturii Bisericii referitoare la Sfânta Treime, sau la persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți au combătut toate ereziile apărute până atunci, și au oferit cele mai complete și exacte definiții  dogmatice, așa încât se părea că Biserica va parcurge o perioadă de pace și libertate.

Dar din nefericire nu a fost așa, pentru că în secolele VIII și IX, Biserica Creștină a Răsăritului a avut de luptat cu cea mai mare erezie din primul mileniu – cu erezia iconoclastă. Termenul ”iconoclasm” provine din limba greacă și înseamnă: ”distrugerea icoanelor”.

Începutul acestei erezii l-a marcat decretul împăratului eretic Leon al III-lea Isaurul, care a poruncit ca toate icoanele din bisericile aflate pe teritoriul stăpânit de el să fie scoase și distruse. Persecuția ereticilor iconoclaști asupra creștinilor s-a împărțit în două perioade: Prima – din anul 715 până în 787 când s-a desfășurat al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea  – unde s-a stabilit dogma cinstirii Sfintelor icoane, și a 2-a perioadă din anul 813 – când împăratul Leon Armeanul a reintrodus erezia iconoclastă, până în anul 843 – când s-a restabilit  a 2-a oară cultul Sfintelor icoane pe vremea Sf. Metodie – Patriarhul Constantinopolului.

Dintre toți împărații iconoclaști, cel mai aprig eretic prigonitor al creștinilor a fost Constantin Copronim. Pe acesta, cronicile vremii îl descriau ca pe un conducător plin de cruzime și nebunie, comparabil cu păgânul Dioclețian.

În fruntea mărturisitorilor apărători ai Ortodoxiei  s-au aflat călugării care erau conștienți că apărând Sfintele Icoane, apărau modele de Sfințenie spre care ar fi trebuit să tindă toți oamenii într-un imperiu teocratic – așa cum trebuia să fie Imperiul Bizantin.

Din acest motiv și conducătorii eretici și-au orientat lupta mai ales împotriva călugărilor. Pentru ca să înțelegem cât de grea a fost lupta Sfinților apărători ai Ortodoxiei, redăm câteva din chinurile pe care le-au îndurat de la ereticii cei fără de Dumnezeu: cei ce pictau icoane, li se scoteau ochii sau li se ardeau mâinile. Erau forțați să-și ia femei – pentru a călca votul monahal, iar în caz de refuz erau uciși. Li se scriau versuri batjocoritoare pe față, cu fierul înroșit în foc, erau introduși în saci cu pietre, apoi cusuți și înecați în mare. Li se zdrobeau capetele deasupra icoanelor. La toate acestea mai trebuie adăugate: izgoniri din mănăstire, bătăi, închisori, foamete, trimiteri în exil.

Noi, cei de astăzi, nu ne putem compara cu acești mari eroi ai credinței care au înfruntat chinurile și moartea. Oamenii de astăzi își fac calcule și preferă formulele de compromis cele mai egoiste. Călugării vremurilor acestea din urmă, din frica de a nu-și pune în pericol traiul ușor și comod, nu vor să sufere nimic pentru dreapta credință. Mai exact nu vor deloc să se ridice împotriva ereticilor ecumeniști. Aceasta arată că nu au frică de Dumnezeu și că nu sunt robi ai Lui Dumnezeu.

Sf. Cuvios Ioan Scărarul explică: ”Cel ce nu se teme de Dumnezeu, va ajunge să se teamă și de umbra sa.” Auzim citindu-se viețile Sfinților și cugetăm că cele scrise sunt de domeniul trecutului, că nu ne privesc pe noi.

În plină persecuție iconoclastă, în anul 815, Sf. Teodor Studitul a reușit să adune o armată de elită formată din peste o mie de monahi cu care a organizat o impresionantă procesiune cu icoane în Constantinopol. Ei au contestat deciziile sinodului iconoclast din acel an, și l-au înfruntat pe împăratul eretic, arătând că nu are nici un drept să se amestece în deciziile Bisericii.

Astăzi însă situația este cu totul diferită: călugării stau nepăsători prin mănăstiri și se comportă de parcă ar trăi în veacul de aur al creștinismului. Numai că va veni vremea când și ei și noi ne vom duce la judecata lui Dumnezeu și ne vom întâlni cu Sfinții care vor judeca lumea. Și ne vor întreba: ”Voi ce-ați făcut pentru credința ortodoxă atunci când era luptată de eretici?” Și nu știu ce vom răspunde.

Dacă monahii s-au dovedit de-a lungul secolelor a fi cei mai curajoși și jertfitori străjeri ai Ortodoxiei, atunci să nu ne mirăm că tot ei vor fi și cei mai aspri mustrători ai călugărilor leneși și căldicei ai vremurilor din urmă.

Acum să arătăm pe scurt care este temeiul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane – așa cum ne-au învățat în scris Sfinții Ieromonahi Ioan Damaschin și Teodor Studitul. Mântuitorul Iisus Hristos are în persoana Sa două firi: Firea Dumnezeiască – care este necunoscută, inaccesibilă, neînțeleasă de orice creatură, și această fire nu este limitată deci nu este circumscrisă, și firea omenească – ce este circumscrisă și poate fi văzută cu simțurile.

Icoana nu este nici imaginea Firii Dumnezeiești, nici a firii omenești, ci este imaginea persoanei Lui Iisus Hristos – Fiul Lui Dumnezeu coborât pe Pământ. În persoana Lui divino-umană, cele două firi sunt unite ipostatic, în mod neschimbat, neamestecat, neîmpărțit și nedespărțit – conform dogmei unirii ipostatice de la Sinodul al IV-lea de la Calcedon.

Omul care vine în relație cu icoana, prin ea vine în relație cu persoana Sfântă pe care o reprezintă.  Cinstea acordată icoanei se înalță la prototip. Dar și reversul este valabil: cine necinstește, batjocorește sau distruge icoana Sfântă, prin aceasta batjocorește pe Dumnezeu sau pe prietenii Lui Dumnezeu, fapt ce nu poate rămâne nepedepsit.

Noi, creștinii ortodocși, nu ne închinăm materiei sau suportului pe care este pictată Sfânta icoană, ci persoanei Sfinte al cărei chip îl vedem. Numai că nu orice pictură cu caracter religios poate fi numită sau acceptată ca fiind icoană. Icoana trebuie pictată cu respectarea foarte riguroasă a unei erminii, cu ajutorul unor simboluri, ca să transmită credincioșilor realitatea lumii de dincolo, plină de slavă Dumnezeiască.

Cu sute de ani în urmă, iconarii erau oameni duhovnicești, nerobiți de patimi. Așa încât, prin arta lor, reușeau să transmită sfințenia imaginilor. Creația lor era luminată de Har, era o adevărată teologie în imagini și culori. Dealtfel, condiția esențială pentru ca o icoană să poată fi acceptată de Biserică și pusă la închinare ca obiect liturgic, este ca ea să fie adevărată. Deci pentru ca să fie adevărată, ea trebuie să respecte fidel adevărul cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Acesta este unul din motivele pentru care împodobim bisericile și casele noastre cu icoane sfinte. Anume că Adevărul pe care-L exprimă Sfânta Scriptură prin cuvinte, același adevăr îl exprimă icoana prin imagine.

Astfel, Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea au hotărât: ”Cu cât mai des sunt văzute Sfintele Icoane, cu atât mai mult cei ce privesc la ele sunt aduși a-și aminti și a iubi prototipurile” adică persoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, ai celorlalți sfinți, și a le da cuvenita sărutare, cinstire și închinare. Așa cum este cinstit semnul Sfintei Cruci, Sfintele Evanghelii și Sfintele moaște, tot așa trebuie cinstite și icoanele, cu tămâieri, cu candele și lumânări, după evlaviosul obicei al celor de demult.”

La Sinodul al VII-lea Ecumenic au participat alături de cei 787 Sfinți Părinți, și câțiva trimiși ai Papei de la Roma, care au semnat și aprobat hotărârile sinodale. După ce au obținut actul în limba greacă, Papa Adrian I a poruncit să fie tradus în limba latină. Rezultatul a fost că traducerea latină a fost atât de grosolană și inexactă, încât nu se asemăna aproape deloc cu hotărârile Sfinților Părinți de la Niceea.

Teologii franci de la curtea regelui Carol cel Mare, fiind barbari și inculți, n-au înțeles distincțiile teologice pe care Sfinții Părinți din Răsărit le-au explicat în documentele sinodale. Consecințele au fost nefaste. Pentru că l-au convins pe împăratul apusean Carol cel Mare că trebuie să alcătuiască ei o replica față de ce credeau ei că sunt documentele Sinodului al VII-lea ecumenic. Și așa au apărut cărțile Caroline, prin care pseudo-teologii franci căutau să-și impună părerile greșite despre documentele Sinodului VII Ecumenic.

Barbarii franci făceau confuzie între doctrina ereticilor iconoclaști și învățătura ortodoxă a Sfinților Părinți despre Sfintele icoane. Auziți ce spuneau ei: Ei spuneau că icoanele nu trebuie nici distruse, cum făceau ereticii iconoclaști, dar nici cinstite cum fac ortodocșii. Francii spuneau că icoanele ortodoxe au rol pur decorativ. Ele nu pot fi puse la egalitate cu Sintele Evanghelii sau cu Sfânta Cruce au cu Sfintele moaște, pentru că – spuneau ei – icoanele sunt produsul fanteziei artiștilor.

Pentru occidentali, imaginile religioase nu au nici o legătură cu Adevărul și nici cu Harul. Ca urmare a acestor erori teologice, artiștii occidental mai târziu, cu numele de Madona, au început să picteze portretele iubitelor sau amantelor lor, pictau îngerași grăsuți ca niște purceluși cu aripi minuscule cu care nu ar fi putut să zboare, iar pe Ioan Botezătorul îl înfățișau ca pe un bărbat carnal și lumesc ca un păcătos oarecare. Iar nimburile, sau aureolele care înconjurau capetele persoanelor sfinte erau reprezentate ca elipsoide, arătând că grația de la papistași se supune legilor fizice ale lumii acesteia. Adică exprimau prin imagine erezia grației create care este hulă împotriva Duhului Sfânt.

Evident că în fața acestor tablouri religioase papistașe, nu te poți nici închina, nici ruga. Dacă se găsesc în casele ortodocșilor astfel de picturi, ele ar trebui colectate și arse, conform Canoanelor procedăm la fel ca și în cazul cărților eretice vătămătoare de suflet.

În Apus, începând cu secolele VIII și IX, s-au conturat două concepții diferite despre Biserică:

Concepția galicanilor – care încercau să mențină principiul drepturilor și autonomiei bisericii locale în raport cu Patriarhia Romei. Ei susțineau că cea mai înaltă autoritate în Biserică o are Sinodul Ecumenic, față de care și Papa ar trebui să asculte.

.A doua concepție era concepția ultramontaniștilor care susțineau că Papa de la Roma este episcop cu jurisdicție universală și putere bisericească absolută. Pe lângă acestea, îl considerau pe Papă împărat lumesc cu drept de stăpânire asupra tuturor teritoriilor locuite de creștini. Pentru a putea susține aceste absurdități, pseudo-teologii din jurul papei au alcătuit în secolele VIII și IX două colecții de scrieri false: Donația lui Constantin și Decretul lui Isidor.

Lupta între reprezentanții celor două concepții a durat multe sute de ani. Din nefericire, în cele din urmă, au învins în Apus Papii eretici … și pseudo-teologii fraci și germani care au alungat, chinuit și persecutat ierarhii și preoții apuseni care aveau o concepție eclesiologică în deplină armonie cu Părinții răsăriteni.

Este știut faptul că în Apus apăruse erezia anti-trinitară că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul (Filioqve), însă un lucru care este aproape necunoscut de către ortodocși este faptul că atitudinea Papilor față de această inovație în Credință a fost inconstantă și contradictorie.

Astfel, Papa Leon al III-lea s-a opus încercărilor de extindere a adaosului eretic filioqve, motiv pentru care a pus să fie încrustat în două table de argint, la intrarea în Catedrala Sf. Petru, conținând Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan fără filioqve. Acest Papă mărturisea: ”Eu Leon, am pus aceste table pentru păstrarea Credinței Ortodoxe.” Următorul Papă, Papa Nicolae I a fost un mare susținător al ereziei filioqve, pe care a încercat să o extindă până și la bulgarii nou convertiți de misionarii greci. Numai că Sf. Fotie – Patriarhul Constantinopolui a convocat un mare Sinod în anul 867, unde împreună cu 380 de episcopi răsăriteni l-a excomunicat pe Papă pentru erezia filioqve și alte inovații inacceptabile în Credință.

După el, a urmat la Roma, Papa Ioan al VIII-lea care a respins adaosul filioqve ca pe o hulă împotriva Lui Dumnezeu. Poziția corectă față de erezia filioqve a Papei Ioan al VIII-lea era cunoscută de toți Părinții răsăriteni pentru că tocmai trimișii acestui Papă au semnat actele Sinodului local din anul 879 din Constantinopol, când a fost repus în slujire Sf. Fotie cel Mare.

Însă cu toate încercările de reluare a bunelor relații existente între Patriarhia Constantinopolui și cea a Romei, au fost zadarnice pentru că Sfinții ierarhi din răsăritul Imperiului Roman și-au dat seama că Papalitatea nu rămăsese ce fusese inițial adică doar una dintre cele 5 Patriarhii creștine, ca în primele 8 veacuri se transformase într-o instituție lumească, cu ambiții și veleități nemăsurate. Această răceală în relațiile reciproce, precum și faptul că episcopii răsăriteni rămăseseră la concepția că episcopii romani au păstrat formula ortodoxă a Simbolului de Credință fără filioqve, așa cum o mărturisea Papa Leon al VIII-lea, a dus ca Patriarhii Răsăritului să pomenească în diptice pe Papa de la Roma până în secolul al XI-lea.

Abia în 1015, Papa de la Roma a cedat pretențiilor împăratului Henrich al Germaniei și a adoptat oficial adaosul filioqve pe care l-a impus în tot Apusul Europei.

Am arătat toate acestea pentru ca să vă feresc de pericolul înșelării în care pot cădea astăzi cei neștiutori. Unii pretinși teologi din ultima vreme, se grăbesc să afirme că Părinții răsăriteni, aplicând principiul iconomiei bisericești la a-l fi pomenit pe Papă, chiar dacă acela era eretic de sute de ani.

Am arătat cu 3 argumente că această afirmație este falsă. 1: Sfântul Fotie Patriarhul l-a condamnat sinodal și l-a excomunicat pe Papă atunci când l-a constatat că era eretic. 2: A reușit să determine în mod sinodal pe următorul Papă să susțină Simbolul de Credință îm formă corectă, fără adaosul filioqve, și 3: Erezia Filioqve a fost adoptată de Papă și generalizată abia în anul 1015 – de unde se vede că aplicarea acestei așa-zise iconomii, timp de sute de ani, este o minciună grosolană.

În anul 1054, creștinătatea apuseană s-a despărțit, datorită învățăturilor eretice, de Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Ce urmăresc acești pretinși teologi din vremea noastră prin aceste false tălmăciri a unor evenimente din istoria Bisericii? Vor să ia apărarea ierarhilor lăudați care aveau cuget ortodox, dar nu întrerup comuniunea cu ereticii ecumeniști. Acești așa-ziși teologi, caută să ne convingă pe noi că ar trebui să aplicăm iconomia și să așteptăm sute de ani până când ierarhii cu cuget ortodox vor trece la fapte și vor opri comuniunea cu ereticii. Acestor teologi înșelători le răspundem că noi, cei îngrădiți de erezie mai putem aștepta până când acești ierarhi lăudați vor trece la fapte, numai că nu putem să nu le atragem atenția că s-ar putea ca Dumnezeu să nu mai aibă răbdare.

Dacă acești episcopi ortodocși cu numele, vor muri înainte de a întrerupe comuniunea cu ereticii ecumeniști, ei vor fi găsiți la Judecată în stare de vrăjmași ai Lui Dumnezeu. Toți Sfinții Părinți arată că aceia care sunt în comuniune cu ereticii sunt vrăjmași ai Lui Dumnezeu. La nimic nu folosesc bunele intenții și cuvintele frumoase atâta timp cât faptele demonstrează identitatea de credință cu cea a ereticilor cu care se găsesc în comuniune.

Acum revenim la tema praznicului de astăzi, spunem că Duminica Ortodoxiei este cel mai important praznic cu caracter dogmatic, din cuprinsul anului bisericesc. Cu această ocazie, Sfinții Părinți au rânduit să fie citite și condamnate de întreaga comunitate creștină a Bisericii Ortodoxe, toate ereziile apărute până în prezent, și care deja au fost osândite în cadrul Sinoadelor Ecumenice și locale.

Erezia este un păcat de moarte, o boală a sufletului, care este produsă de o categorie specială de demoni numiți arhiconi, adică cei mai mari și mai puternici în cadrul ierarhiei satanice. Aceștia afectează partea rațională a sufletului, așa încât omul ajunge să amestece mintea lui, de multe ori fără să fie conștient de acest lucru, cu cugetarea trupească, sau filosofia minții omului pătimaș în înțelegerea învățăturii de credință.

.Sf. Ap. Petru zice: ”Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.” (I Petru 5, 8-9). Acest cuvânt se referă în general la toate categoriile de demoni, din care fac parte bine-nțeles și demonii arhiconi, care-I fac pe credincioși să cadă în diferite erezii. Acțiunea și efectul lor se produce imediat în sufletul oamenilor care sunt robiți de diverse patimi ca de exemplu: slabă credință, nepăsare, lipsă de trezvie, necunoașterea învățăturii Bisericii, trufie, egoism, dorință de stăpânire și altele. Dacă omul se învoiește cu sugestii de la acești arhiconi, el imediat cade în cugetare eretică. Această stare nu este nici nevinovată, și nici lipsită de responsabilitate..

Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov arată că orice erezie conține în ea păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt. Tot el spune că mulți creștini sunt în pericolul de a accepta diferite învățături eretice larg răspândite în societate pentru motivul că nu cunosc învățătura dogmatică a creștinismului. Sf. Ierarh Ignatie atrăgea atenția asupra unei scrisori adresate mirenilor, zicând, auziți: ”Neștiind adevărata învățătură creștină, puteți primi un gând mincinos, hulitor de Dumnezeu drept adevăr, vi-l puteți însuși, iar odată cu el vă veți însuși și pierzarea veșnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui. Acele nedumeriri pe care deja le-ați exprimat în scrisoarea dvs (adică de ce nu se pot mântui păgânii și ereticii – întreba acea femeie în scrisoare) – sunt niște vrăjmași cumpliți ai mântuirii dvs – spune Sf. Ierarh Ignatie. Miezul lor este lepădarea de Hristos. NU VĂ JUCAȚI CU MÂNTUIREA DVS!” Puteți citi aceasta în cartea: ”Scrisori către mireni”.

Deci am văzut că prin învoirea cu erezia chiar pe fondul necunoașterii, chiar și în mod inconștient, omul se desparte de Dumnezeu și moare duhovnicește. Dacă am văzut până aici cât de ușor pot creștinii să cadă în influența diverselor învățături și teorii eretice, să vedem ce leac au pregătit Sfinții Părinți pentru a-I ajuta pe credincioși să se elibereze de efectele ereziilor. Tratamentul vindecător este slujba Sinodiconului Ortodoxiei – prin care sunt lepădați și pedepsiți cu anathema toți ereticii și toate ereziile apărute până în prezent. Această rostire împreună mai întâi de către arhiereu și de către preoți și apoi repetată de 3 ori de tot poporul credincios a anathemelor contra ereziilor, are rolul de a exorciza pe creștini de toate păcatele, cugetele și influențele știute și neștiute sau uitate care afectează partea rațională a sufletului.

Anathema este pedeapsa bisericească maximă și cea mai înfricoșătoare prin care ereticul sau apostatul este scos în afara Bisericii, dacă avea hirotonie este caterisit, și dacă era laic (deci în ambele situații), sunt opriți de la a primi Sfintele Taine. În vechime, atunci când apăreau în viața Bisericii acești eretici care răspândeau erezii noi, încă necondamnate, atunci ierarhii care luau aminte la ei înșiși și la toată turma (la care Duhul Sfânt i-a pus episcopi conform Faptelor Sf. Apostoli cap.20), convocau degrabă sinoade în care îi judecau pe eretici, căutând să îi aducă la pocăință, adică să lase învățăturile greșite și să se întoarcă la Credința Ortodoxă. Dacă ereticii stăruiau în răutate și în erezie, atunci prin hotărâri sinodale erau pedepsiți cu Anathema și scoși definitiv în afara Bisericii Ortodoxe.

Așa cum dogmele Credinței rămân mereu neschimbate de-alungul timpului, tot așa și anathemele fixate împotriva ereziilor și a ereticilor care atacă dogmele ortodoxe rămân neclintite până la sfârșitul veacurilor. Este absolut imposibil ca o anathemă dată de Sfinți în cadrul unui sinod și confirmată de sinoadele următoare să fie validă sute sau chiar peste o mie de ani și să vină la un moment dat un ierarh, un inovator și să zică că Sfinții de atunci au greșit, că n-au avut dragoste, așa încât el, încălcând toată tradiția și tot adevărul Sfintelor Canoane, să ridice acea anathemă în situația în care ereticii pedepsiți atunci nu numai că nu s-au pocăit, dar au adăugat și multe alte erezii față de cele din trecut.

Izbăvirea de pedeapsa anathemei se poate face numai individual. Atunci când omul eretic se hotărăște sincer și din tot sufletul să părăsească credința lui cea rea, și să vină la lumina Ortodoxiei. În acest caz, credinciosul acela rostește el însuși anathema asupra învățăturilor greșite ale confesiunii din care făcea parte, apoi prin botez, este primit ca membru adevărat al Bisericii. Altă cale de a scăpa de anathemă și de osânda veșnică nu există, fraților.

Aș vrea să înțelegeți că un eretic, oricâtă simpatie și prietenie ar manifesta față de Ortodoxie, fie că se roagă împreună cu Patriarhul, sau cu episcopii și preoții ecumeniști, fie că aduce daruri materiale, fie că face fundație de caritate, sau oferă obiecte bisericești (icoane, Sfinte Moaște), sau orice faptă bună ar face, atâta timp cât el nu renunță la absolut toate ereziile lui, el trebuie văzut ca un eretic, un hulitor de Dumnezeu și un om supus anathemei.

Poate că va veni vremea când noi nu vom mai putea vorbi public, sau alte rele vom suferi, dar aș vrea să țineți minte un lucru foarte important: așa cum Domnul nostru Iisus Hristos nu îi iartă pe păcătoșii care hulesc pe Duhul Sfânt, tot așa și noi creștinii ortodocși nu avem voie să îi iertăm pe ereticii care nu se pocăiesc. Ar trebui să îi avertizăm pe eretici asupra rătăcirii în care se află ei, și în cazul în care refuză adevărul, atunci trebuie să îi ignorăm, evitând orice legătură cu ei.

Dacă cercetăm istoria Bisericii, reflectată în viețile Sfinților, constatăm că marii ereziarhi au fost oameni robiți de diverse patimi. Astfel, ereticul Apolinarie era preacurvar, Eutihie monofizitul era robit de patima robirii de bani, Arie, hulitorul Fiului Lui Dumnezeu era cumplit de desfrânat, Papa Nicolae I, cel ce a încercat să răspândească erezia filioqve, era stăpânit de patima trufiei, apoi dacă ne apropiem de timpurile noastre, constatăm că ierarhii care au introdus erezia ecumenistă în viața Bisericii au fost apostați – fie masoni, fie serghianiști (adică colaboratori cu politicienii atei). Patriarhul Meletie Metaxakis al Constantinopolui a fost autorul schizmei noului calendar și a altor reforme de tip ecumenist, a fost membru în organizația ocultă a masoneriei. Cel ce a ridicat anathema pusă asupra ereticilor papistași în 1964, Patriarhul Ecumenic Athenagora, a fost mason de gradul 33 în ritul scoțian. Patriarhul Iustinian Marina, cel ce a afiliat Biserica Ortodoxă Română la organizația eretică a ”Consiliului Mondial al Bisericilor” a fost un bun prieten și colaborator al comuniștilor atei – fapt grav și inadmisibil pentru un ierarh ortodox. Iată ce caracterizare îi făcea Preotul Martir Dimitrie Bejan care a înfruntat prigoana ateistă în cei 22 de ani petrecuți în închisori și lagăre din Uniunea Sovietică și Republica Populară Română: ”Prin politica lui bisericească, el crede că salvează ortodoxia locală, excluzând amestecul proniei divine în lume s-a substituit Divinității. Gheorghiu-Dej i-a pus mitra în cap, iar Popa Ioniță din Băbeni, adică se referă la Patriarh, cocoțat pe scaunul patriarhal, îl tămâiază pe Satana îndemnând pe credincioși să strige: ”Slavă marelui Stalin – dascălul și învățătorul popoarelor!” Și zice Preotul Martir Dimitrie Bejan: ”Cei ce zic și fac ca el – se referă la Iustinian Marina – au căzut din Ortodoxie.”din cartea ”Vifornița cea Mare”.

O altă critică asupra politicii bisericești greșite, de colaborare între puterea ierarhică a Bisericii și conducătorii comuniști atei – a făcut-o Sf. Ioan Iacob Hozevitul. Auziți ce zice el: ”Astăzi ce ne este dat să vedem în lumea creștinilor noștri – cutare frate sau cleric predică învățătura comunistă, laudă dogmele cele fără de Dumnezeu ale ateilor, ba face tovărășie cu dânșii și nimeni nu se ferește de el. Nici nu i se dă pedeapsa cuvenită. Unii se mai feresc de cei înșelați, iar alții mai habotnici îi laudă pe unii ca aceștia că au îndrăzneală și sunt râvnitori ai dreptății. Dumnezeu să ne păzească de o asemenea înșelăciune!” Sf. Ioan Iacob mai adăuga: ”Dacă socotim bine, vedem că înșelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei și cu toată ceata ateilor din Apus, nu este altceva decât o lepădare de credință. Ca să fie protejați de guvernul ateilor, păstorii duhovnicești, adică ierarhii și preoții ascund astăzi toiagul mustrării și pleacă steagul credinței în fața stăpânirii lumești.” – în cartea ”Hrana duhovnicească” – puteți să o citiți.

Din toate acestea ne putem da seama CE FEL DE IERARHI AU FOST ACEIA CARE AU ADUS ECUMENISMUL ÎN PATRIARHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ? Se vede clar imoralitatea acestora prin aceia că în timp ce în închisorile din România erau ținuți peste 1800 de preoți ortodocși în regim de exterminare, ierarhii aceștia apostați lăudau neîncetat pe conducătorii atei pentru DISTRUGEREA ELITEI SPIRITUALE A NEAMULUI ROMÂNESC. Acești ierarhi nu știau și nici nu puteau măcar gândi că în vremuri de prigoană Biserica trebuie apărată prin mărturisirea curajoasă a Adevărului, indiferent de riscuri. NU PRIN COMPROMISURI ȘI TRĂDĂRI.

Au existat în istoria Bisericii câteva cazuri de Sfinți care în tinerețea lor au avut o perioadă de rătăcire, timp în care au căzut într-o erezie, dar mai târziu, prin pocăință, au revenit la Ortodoxie. Și astfel și-au încheiat viața în sfințenie.

Sf. Cuv. Gherasim de la Iordan, la începutul vieții lui pustnicești a fost înșelat și atras de erezia monofizită care era foarte larg răspândită în vremea aceea în Palestina. Însă auzind de rătăcirea lui, a intervenit Sf. Cuvios Eftimie cel Mare și l-a adus din nou în Biserica Ortodoxă.

Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare, în tinerețe, datorită neștiinței, căzuse în erezia iconoclastă. Dar l-a salvat printr-o minune un Sfânt sihastru care l-a întâlnit în Olimpul Bitiniei și prin pocăință l-a adus din nou în Biserica Ortodoxă.

În vremurile mai apropiate de noi, Sf. Varnava cel nebun întru Hristos, Arhiereu vicar la Novgorod, datorită slăbiciunii sufletești, a semnat în anul 1923 un act bisericesc prin care era parțial de acord cu gruparea eretică numită ”Biserica înnoitorilor”. Această grupare eretică era formată din clerici ruși răzvrătiți împotriva ierarhiei ortodoxe legitime și care colaborau cu poliția secretă comunistă GTU și care aveau ca scop distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse și înlocuirea ei cu o structură pseudo-bisericească comunistă. În decizia sa de a se lepăda de orice colaborare cu clericii aserviți regimului politic ateist sovietic, Sf. Ier. Varnava, pe el l-a ajutat o Sfântă Cuvioasă – Maria Ivanovna de la M-rea Diveevo, cunoscută pentru harismele sale. Citind viața Sf. Ier. Varnava, vedem nu numai că s-a lepădat public de semnătura pe acel act eretic, dar în plus, și-a luat aspru canon al nebuniei pentru Hristos. În felul acesta Ierarhul a reușit să evite orice colaborare cu ateii comuniști și cu clericii serghianiști trădători, însă pentru împotrivirea lui, a avut de suferit toată viața în închisorile, lagărele și exilurile din Uniunea Sovietică.

Din exemplele celor trei Sfinți pe care i-am prezentat, s-a văzut rolul acestor Sfinți care au intervenit în momentul lor de rătăcire, și i-au ajutat să revină la Ortodoxie. Un lucru înfricoșător avem noi de învățat din aceste exemple, anume: că dacă până și acești oameni care petreceau numai în nevoință și în grija pentru mântuire, au avut momente în care nu au putut pricepe pericolul ereziei, și numai prin intervenția altor Sfinți s-au trezit la realitate și s-au întors, după care au primit cununa sfințeniei, atunci ce putem să zicem de majoritatea credincioșilor de astăzi care nici măcar nu cunosc în profunzime și nici măcar nu-I interesează Ortodoxia, și dacă se va întîmpla ca ei să cadă în erezie, cine va fi Sfântul care va veni să-i salveze, când este bine știut faptul că în zilele noastre este o criză a sfințeniei cum n-a mai fost niciodată?

Ereziile care sunt mai îndepărtate de Credința Ortodoxă sunt mai ușor de recunoscut și deaceea ele reprezintă un pericol mai mic pentru creștini. Ereziile care sunt în aparență mai apropiate de Credința Ortodoxă sunt mult mai periculoase pentru că oamenii nu pot sesiza diferențele. Există în zilele noastre un mare pericol reprezentat de așa-numitele ”cedări parțiale” pe care le fac episcopii în relațiile cu ereticii. Ei spun că aceste cedări parțiale nu sunt periculoase pentru mântuire. Oferim un exemplu pentru a înțelege:

Conform Acordului de la Balamand din Liban, din 1993, între ortodocșii ecumeniști și ereticii papistași, aceștia din urmă au fost recunoscuți de ierarhii B.O.R. ca fiind ”Biserică soră”, cu taine valide, Har și succesiune apostolică (!!!). Apoi au făcut schimburi de studenți, le-au dat burse, au slujit în bisericile lor, un singur lucru le mai lipsea: deci n-au dus unirea până la capăt în sensul că lipsea coliturghisirea și împărtășirea din potirul comun. Acești ierarhi vin acum și ne spun: ”Chiar dacă noi am semnat acele documente – care de fapt sunt eretice, desi ei nu recunosc – numai pentru faptul că n-am săvârșit procesul unirii cu ereticii până la capăt, voi ortodocșii care nu sunteți de accord cu toate acestea, nu aveți voie să încetați comuniunea bisericească cu noi, ci trebuie să faceți ascultare.” Această părere a ierarhilor ecumeniști este greșită și inacceptabilă din mai multe motive:.

  1. Sfinții Părinți au arătat clar că papistașii sunt eretici, nu au Biserică, nu au Taine și nu au Har.
  2. Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol oferă dreptul de a întrerupe pomenirea ierarhului pentru propovăduirea publică a unei erezii. Absolut nici un canon nu prevede că singurul motiv întemeiat pentru oprirea comuniunii ar fi fapta împărtășirii ierarhilor din potirul comun cu ereticii.
  3. Nici măcar unul din Sfinții care au scris profeții despre vremurile din urmă nu au menționat că se va produce o revenire masivă a papistașilor la Ortodoxie în vremurile din urmă. Ba dimpotrivă: Sf. Cuv. Lavrentie de Cernigov arată că ereticii nu se vor pocăi și nu se vor mântui.

În secolul al XIX-lea, Sf. Ier. Teofan Zăvorâtul, cunoscând vulnerabilitatea creștinilor de a cădea în tot felul de erezii, recomanda ca Slujba Sinodiconului Ortodoxiei să fie săvârșită în toate bisericile din toate locurile. În Patriarhia Ortodoxă Română, majoritatea creștinilor nici măcar nu au auzit de Slujba Sinodiconului Ortodoxiei, întrucât ea a fost scoasă din cartea Triodului. Motivul acestei absențe nu-l cunoaștem. S-ar putea ca Slujba Sinodiconului să fie scoasă din aceleași motive pentru care din cartea Moliftelnicului, edițiile noi, să fie eliminate toate rânduielile de primire a ereticilor care se pocăiesc și se întorc la Ortodoxie. Se poate crede că ierarhii români nu au nici un interes ca poporul creștin să cunoască pericolul ereziilor. Numai că în felul acesta, românii pot fi ușor manipulați și conduși de politicieni și colaboratorii lor, spre obiectivele construirii Noii Ordini Mondiale.

În cadrul Uniunii Multiconfesionale pe care apostații o pregătesc, Ortodoxia poate fi admisă doar cu statutul inacceptabil de biserică oarecare, egală cu alte așa-zise biserici eterodoxe și confesiuni, dar nicidecum cu statutul ei de Unica, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.

De obicei în această Duminică, se citesc în biserici pastorale sinodale unde se spune de obicei că pericolul ereziilor a dispărut demult… Așa că oamenii să fie evlavioși, cuminți, ascultători, și în mod traditional să contribuie cu bani pentru realizarea ”Fondului Misionar Central”… Suntem chemați să înțelegem că trăim vremuri dificile, fapt pentru care suntem datori să facem multe sacrificii pentru a supraviețui…

În încheiere doresc să subliniez că dacă ni se va cere, vom face renunțări și sacrificii ce țin de lumea aceasta trecătoare. Dar un singur lucru nu vom ceda niciodată: CREDINȚA ORTODOXĂ pe care am moștenit-O ca pe o comoară de la Sfinții noștri Părinți.

Chiar dacă astăzi este lovită și trădată chiar de către cei ce sunt chemați să o apere, ea rămâne neînvinsă și mereu strălucitoare. În această Credință Ortodoxă trăim, în ea mărturisim, cu ea nădăjduim că ne vom înfățișa la înfricoșata Judecată a Lui Dumnezeu. Lui I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor, AMIN !

 

 

 

 

 

.