Avva Moise a zis: ”Dicernământul adevărat nu se dobândește decât prin smerenie, doar dacă le vădim părinților nu numai cele pe care le făptuim, dar și cele pe care le cugetăm. Și să nu ne încredem câtuși de puțin în cugetul nostru, ci în toate să urmăm cugetele părinților și să credem că este bine ceeace socotesc ei. Această cale, prin discernământ adevărat și atitudine dreaptă, îl păzeșe pe monah nevătămat de toate cursele diavolului.

Căci este cu neputință ca cel care-și rânduiește viața după judecata și cunoașterea părinților îmbunătățiți să cadă în amăgirea demonilor. Fiindcă simpla vădire și dezvăluire către părinți a cugetelor rele îi alungă și-i nimicește pe demoni. Așa cum șarpele, când îl scoți afară dinr-o gaură întunecată, aleargă să scape și să dispară, lafel și cugetele rele, când sunt vădite prin spovedanie sinceră, se grăbesc să plece de la om…”

Ghermanos a spus: ”Mare rușine și semn de evlavie vătămătoare ne provoacă faptul că unii părinți, auzind de la frați cugetele lor, nu numai că nu i-au vindecat, dar i-au mustrat și i-au aruncat în deznădejde. Am auzit și noi despre o asemenea întâmplare petrecută în părțile Siriei. Un frate de acolo i-a mărturisit unui părinte cugetele sale cu toată simplitatea și sinceritatea, și i-a arătat fără rușine ascunzișurile inimii lui. Părintele, când a auzit, a început să se înfurie pe acel frate, învinuindu-l că păstrează în minte cu viclenie acele aminiri. Din această pricină, mulora dintre cei care au aflat asta le era rușine să-și mărturisească cugetele acelui părinte.”

Avva Moise a răspuns: ”Bine este, după cum am spus, să nu ne ascundem cugetele de părinți, dar nu să le mărturisim oricui, ci părinților duhovnicești care au dicernământ, nu celor care au doar barba albă din pricina vârstei. Căci mulți, uitându-se doar la vârstă și-au mărturisit cugetele și în loc să afle vindecare, au căzut în deznădejde din pricina lipsei de experiență a părinților.

Era odată un frate foarte râvnitor în nevoințe. Fiind ispitit foarte mult de demonul desfrânării, a mers la un părinte și i-a mărturisit cugetele sale. Acela l-a ascultat, și întrucât nu avea experiență, s-a înfuriat și l-a numit pe monah ticălos și nevrednic de schima monahală, pentru că a primit asemenea cugete. Fratele, când a auzi acestea, a deznădăjduit, și-a lăsat locul de nevoințe și s-a înors în lume. Prin iconomia lui Dumnezeu, acolo l-a întâlnit pe avva Apollo, cel mai încercat dintre părinți. Văzându-l tulburat și foarte întristat, l-a întrebat: ”Fiule, care este pricina acestei tristeți atât de mari?” Acela, la început, datorită deznădejdii care-l cuprinsese, n-a răspuns. Însă mai târziu, după ce Apollo l-a rugat stăruitor, i-a pus: ”Deseori sunt ispitit de cugete și m-am dus și le-am mărturisit cutărui părinte, și după câte mi-a spus, nu mai am nici o nădejde de mântuire. Așadar, am căzut în deznădejde și merg în lume.”   

Când a auzit acestea, părintele Apollo i-a spus cuvinte mângâietoare și l-a povățuit pe frate, zicându-i: ”Să nu-ți pară ciudat, fiule, și să nu deznădăjduiești. Căci și eu, la vârsta mea, desi am părul alb, sunt foarte ispitit de asemenea cugete. Nu-ți pierde curajul pentru această ardere a trupului, care nu se vindecă atât prin sârguință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Te îndemn să te întorci la chilia ta.”

Fratele așa a făcut. A plecat, iar avva Apollo s-a dus la chilia părintelui, care l-a făcut pe acel frate să cadă în deznădejde. Și stând afară, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: ”Doamne, Tu, care trimiți ispitele spre folosul nostru, întoarce războirea pe care a încercat-o fratele spre acest părinte, ca să învețe acum, la bătrânețile lui, câte n-a învățat atâția ani, pentru ca să-i compătimească și să-i mângâie pe cei ce sunt războiți.”

După ce a terminat rugăciunea, a văzut un chip întunecat stand lângă chilie și aruncând săgeți asupra părintelui, care era rănit de ele și umbla ca un om beat, dintr-o parte în alta. Nemaiputând suferi să stea în chilie, a ieșit afară și a plecat în lume pe același drum pe care plecase și tânărul frate. Avva Apollo s-a întâlnit cu el și i-a spus: ”Unde te duci? Și care este pricina tulburării care te-a cuprins?” Acela și-a dat seama că patima sa i-a fost descoperită avvei, dar de rușine n-a zis nimic. Avva Apollo i-a spus: ”Întoarce-te la chilia ta și de aici înainte să-ți cunoști bine boala. Și să crezi ori că te-a uitat diavolul, ori că te nesocotește, și deaceea nu te învrednicești să lupți cu el. Și ce spun eu să lupți? Nu poți suporta atacurile diavolului nici măcar o zi. Asta ți se întâmplă pentru că, atunci când a venit la tine un frate mai tânăr, care era războit de vrăjmaș, în loc să-l întărești în luptă, tu l-ai aruncat în deznădejde, fără să ții seama de porunca înțeleaptă care spune: ”scapă-i pe cei care sunt duși la moarte și nu pregeta să-i răpumperi pe cei care urmează să fie uciși.” Nici de pilda Mântuiorului nostru n-ai ținut seamă, care spune să nu zdrobim trestia culcată la pământ și să nu stingem fitilul care mai arde încă.

Căci nimeni n-ar putea să sufere atacurile vrăjmașului, nici să stingă fierberea firii, dacă harul lui Dumnezeu n-ar păzi omul de această boală. Așadar acum, când iconomia aceasta petrecută pentru mântuirea ta s-a terminat, să ne rugăm împreună la Dumnezeu să retragă pedeapsa care te-a lovit. Fiindcă El îngăduie să fim loviți de dureri și tot El ne vindecă. El lovește, și cu mâinile Sale iarăși ne vindecă. El îl smerește pe om și iarăși îl ridică. Îl omoară și iarăși îi dă viață. Îl coboară în iad și iarăși îl scoate afară.”

După ce a spus acestea, avva Apollo s-a rugat și îndată l-a scăpat pe părinte de demonul desfrânării și l-a povățuit să ceară de la Dumnezeu să i se dea limbă înțeleaptă, care să rostească cuvinte potrivite atunci când e nevoie.

Din toate cele pe care le-am spus, învățăm că nu putem găsi o altă cale sigură de mântuire, decât aceea de a ne mărturisi cugetele noastre la părinți înzestrați cu mult discernământ, și de la ei să luăm sfaturi despre virtute, și să nu urmăm judecata și cugetul nostru. Chiar dacă se întâmplă uneori ca cineva să înâlnească un părinte fără experiență, nu trebuie ca din această cauză să se ferească a-și mărturisi cugetele părinților îmbunătățiți și să nesocotească tradiția strămoșilor.”

.

(Sfântul Casian Românul, Filocalia I, pp.120-123)

.

.

CITIȚI AICI TEXTUL IMNULUI ROMÂNIEI:

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!

.

.