Să știți, iubiților, că în această zi este înainte-prăznuirea aducerii la templul din Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, la patruzeci de zile de la nașterea Sa. După legea lui Moise, ducerea aceasta la templu, la 40 de zile de la naștere, avea o îndoită însemnătate: mai întâi, mama copilului, la aceasta dată, era datoare să aducă jertfă, pentru curățirea ei, de toate sângerările de la nașterea pruncului. Iar, în al doilea rând, după aceeași lege, la 40 de zile de la naștere, mama unui copil de parte bărbătească, dacă copilul era întâiul ei născut, trebuia să-și aducă la templu copilul, ca să plătească un preț și să-și răscumpere copilul, pentru că orice copil întâi-născut de parte bărbătească, era socotit partea lui Dumnezeu, după Lege.

Deci, acestor rânduieli ale Legii vechi se supun și Maica Domnului și Dreptul Iosif, ducând la templu pe Iisus, la 40 de zile de la nașterea Sa. Și împlinind Legea, supunându-Se adică Legii, în numele tuturor, Mântuitorul Iisus Se face liber în fața Legii, și Se pregătește, astfel, să lucreze ca Mântuitor al lumii, din mijlocul poporului și în numele tuturor popoarelor din lume, slobozind pe oameni dintr-o robie mult mai grea, din robia păcatului, robie din care Legea veche, însăși, nu putea să elibereze pe oameni. Și puterea aceasta nouă de mântuire, mai tare decât Legea, este puterea jertfei Mântuitorului Iisus pe Cruce, pentru a împăca pe oameni cu Dumnezeu, credința în jertfa de mântuire a lui Iisus Dumnul și în fapte bune, făcute de noi împreuna cu El.

Aceasta este vestea cea bună pe care ne-o spune cântarea bătrânului Simeon, ca și mărturisirea Proorocitei Ana, și, pe care o auzim în zilele acestea din Sfânta Evanghelie. Că, luând Pruncul dumnezeiesc în brațe, luminat de Duhul Sfânt, bătrânul zice: “Acum slobozește cu pace pe robul Tău Stăpâne, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumina pe care să o descopere neamurile și slava poporului Tău Israel”.

Iisus Hristos este așadar puterea cea mare de mântuire a lui Dumnezeu în lume, El este lumina tuturor neamurilor, El este slava lui Israel, și a celui vechi și a celui nou.

Drept aceea, rogu-vă pe voi, să tăiem de la noi gândurile cele necuvioase și, ca o pavăză luând credința, să ne întărim împotriva înșelăciunii celei fără de Dumnezeu. Ca să nu ne arătăm, prin lucrurile cele rele, luptându-ne cu Domnul, ca Irod, ci, mai vârtos, să fim chiar ajutători lui Dumnezeu, iubindu-L pe El din toată inima noastră și pe aproapele ce pa noi înșine, precum a zis Domnul. Și știm cine sunt cei apropiați ai noștri! Oare nu sunt aceștia, cu care facem mila, adică surzii, șchiopii, flămânzii, străinii, pe care Domnul I-a numit frați ai Săi? Că, dacă vom face milă cu aceștia, apoi aceștia ne vor deschide ușile Raiului și, fără de înfruntare, ne vor duce înăuntru, în patria noastră, dacă zgârcenia noastră nu ne va închide afară. Că, Însuși Domnul, chemându-ne pe noi întru acea Împărăție, zice: “Fiți milostivi, că și Tatăl vostru cel ceresc, milostiv este!” Fiți fii ai Celui Preaînalt și părtași ai Împărăției. Vedeți, deci, cum Dumnezeu pe cei milostivi, fii ai Săi îi numește. Drept aceea, ascultând sfintele Lui cuvinte, să le scriem în inimile noastre, ca să-L auzim pe El grăindu-ne: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la alcătuirea lumii!” Acestei Împărății, moștenitori dorind a ne face, slăvim pe Preasfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh! Amin.

Întru această zi, Sfântul Mucenic Trifon (†250)

Acesta era din satul Lampsac, din ținutul Frigiei și a trăit pe vremea împăraților Gordian (238-249) și Decius (250-253). A cunoscut, încă din copilărie, credința creștină și, întărit de Duhul Sfânt, propovăduia dreapta credință, împreună cu Sfântul Respice, fiind din același loc cu dânsul.

Iar când Decius a ajuns împărat și a pornit prigoana împotriva creștinilor, a fost prins și Sfântul Trifon și, dus fiind la Neceea, a fost aruncat în temniță, la porunca dregătorului Acvilin, mai-marele Bitiniei. Deci, fiind chemat să jertfească zeilor, el a mărturisit numele lui Hristos și a fost chinuit în multe feluri; a fost tras pe roată, a fost purtat desculț prin cetate, pe vreme de iarnă, până i-au degerat picioarele, umblând prin zăpadă, a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare și a fost ars pe coaste cu făclii și trupul I-a fost sfâșiat cu ghiare de fier. Și, îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a grăi, îndemnând pe ceilalți creștini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit a suferi pentru El.

Și rămânând nestrămutat în hotărârea sa, a fost osândit să moară de sabie, dar, nemaiapucând împlinirea poruncii, și-a dat sufletul la Dumnezeu în ziua de 1 februarie.

Întru această zi, cuvânt despre Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas (†203)

Acestea au fost din Cartagina, pe vremea împărăției lui Sever. Și au fost prinse din porunca dregătorului Cartaginei și, măcar că erau încă nebotezate, au fost aruncate în temniță, împreună cu alți catehumeni, cu toții, cinci la număr, și au primit, în taină, Botezul în temniță. Și Felicitas era grea în luna a opta și a născut în temniță, iar Perpetua avea un copil de sân, pe care-l alăpta.

Și, fiind scoase la întrebare, ele nu s-au înduplecat nici de nesfârșita lor dragoste pentru prunci, nici de stăruințele jalnice ale părinților și rudeniilor, ci au mărturisit, cu hotărâre și de bună voie, credința lor în Hristos și au fost osândite să fie date spre mâncare, la fiare, în circ, de ziua împăratului.

Dar nu au primit moartea în circ de la fiare și, atunci, au luat cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia. Și așa s-au sfârșit Mucenițele Domnului și se face praznicul lor, în ziua de 1 februarie.

 

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Benedict și răscumpărarea unui sărac cu aur, de la Dumnezeu

A fost în părțile Romei celei vechi un călugăr cu numele Benedict, făcător de minuni și slăvit foarte, sfânt și minunat, încât și pe morți îi învia, ca a iubit pe Hristos din tinerețe și în viața monahicească se nevoia.

Încă și foarte milostiv era și îndurat către toți care-I cereau. Și acesta era părinte la multe mănăstiri și cu totul lipsit de avere era. Ci, și frații adunați de dânsul, petreceau în multă sărăcie și întru facere de milostenii. Și, cu atâta sârguință urmau cuvântul lui Dumnezeu pentru sărăcie, încât nici un galben nu se afla în toate mănăstirile părintelui Benedict.

Într-una din zile a venit un om credincios, cuprins fiind de o nevoie și silit de cineva, care îi dăduse lui împrumut doisprezece galbeni. Iar Sfântul, neavând ce să-I dea, că era cuprins de lipsă, cu glas blând I-a zis lui: “Frate, iartă-mă pe mine, că nu am cei doisprezece galbeni pe care îi ceri, Deci, du-te acum și după două zile iarăși să vii”. Și, după ce s-a dus acela, Sfântul a început să se roage și cerea de la Dumnezeu prețul de răscumpărare a celui cu datoria. Iar a treia zi, a venit cel dator la omul lui Dumnezeu și i-a făcut plecăciune. Și era în mănăstire un vas, în care sta lintea. Iar desupra, pe linte, cu rugăciunile Sfântului părinte, s-au aflat treisprezece galbeni, pe care, luându-i Sfântul i-a dat celui necăjit, zicându-i: „Mergi, fiule, și dă-i pe aceștia celui ce ți-a dat ție împrumutul, iar un galben să-l ai la tine, pentru trebuințele casei tale”.

Acestea toate știe a le face milostenia cea atotputernică și sărăcia pentru Hristos, a Căruia este slava în veci. Amin.

 

.