Soborul Sfinților Trei Ierarhi, dascăli a toată lumea:
Vasilie cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și Ioan Gură de Aur
     Pe apărătorii și luminătorii Bisericii creștinești, pe învățătorii cei mari și înfrânătorii zâzaniilor diavolești, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiți ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor și întocmai cu apostolii, și ai lumii învățători, pe marele Vasile cel cu dumnezeiască minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; și pe Ioan luminătorul a toată lumea, să-i lăudăm credincioșii din toată inima și să le cântăm: bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată!

Pe acești trei Sfinți Părinți: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim astăzi laolaltă, ca pe cei mai mari învățători și Păstori ai Bisericii, din toată istoria creștinătății. Viața lor sfântă și învățăturile lor alcătuiesc, adică, niște îndreptare de ortodoxie, vrednice de toată lauda și încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta cea mai înaltă „drumul împărătesc” în Biserica Ortodoxă. Ei sunt adevărații ctitori ai Ortodoxiei. Și pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit și de înalta treaptă a arhieriei, ei sunt cunoscuți îndeobște sub numele de Sfinții Trei Ierarhi.

Viața lor se află istorisită la zilele în care se face pomenirea fiecăruia din ei, în parte. Așa, viața Sfântului Vasilie se află la 1 ianuarie, viața Sfântului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar viața Sfântului Ioan Gură de Aur, la 13 noiembrie și la 27 ianuarie. Astăzi prăznuim doar roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Hristos.

Așa, mai întâi, cei Trei Ierarhi au trăit toți cam în aceeași vreme, adică în secolul IV, și toți trei au adus Ortodoxiei și Bisericii chezășia și strălucirea sfințeniei unor oameni cu înaltă știință de carte, cunoscând, adică, nu numai adâncurile învățăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moștenită de la Apostoli, ci prețuind, de asemenea, și toată știința și filosofia păgână a vremii lor.

Viețuind, apoi, în anii când Biserica creștină, abia scăpată din prigonirile cele sângeroase ale împăraților romani, ajunsese primejduită de ereziile de la dreapta credință, din pricina mulțimii învățăturilor greșite ce se iviseră, Sfinții Trei Ierarhi au dus o luptă grea și fără încetare, pentru adevărata înțelegere, pentru păzirea dreptei credințe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă Taină a credinței creștine. Și învățătura lor a rămas învățătura ortodoxă, de atunci, de azi și de totdeauna.

Fiind toți trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din ei în felul său.

Sfântul Vasilie, de pildă, a fost totodată și păstor al mirenilor, dar și mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuiri din Cartea Facerii și tâlcuiri la Cartea Psalmilor. Cât privește rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc și astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasilie îl dă muncii, alături de rugăciune, în viața călugărilor. Cu adevărat învățător al mirenilor, el unește cuvântul cu fapte, chemând pe cei bogați să sprijine așezămintele creștine întemeiate de el, pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi și neputincioși din cetate. Mai amintim, în sfârșit, că Sfântul Vasilie și Sfântul Ioan Hrisostom s-au străduit și cu înfrumusețarea și desăvârșirea Sfintei Liturghii din timpul lor, și cele două Liturghii: Liturghia Sfântului Ioan și Liturghia Sfântului Vasilie, poartă și astăzi numele lor și se săvârșesc în Biserica Ortodoxă, așa cum le-au desăvârșit ei.

Tot în felul său, a folosit amvonul și Sfântul Grigorie de Nazianz. Vorbitor înnăscut, poet și mare teolog, Sfântul Grigorie și-a câștigat renumele de „Cuvântător de Dumnezeu”, adică renumele de teolog, tălmăcind pe înțelesul oamenilor din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât în toată capitala imperiului nu mai rămăsese decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat și în toată capitala, nu mai rămăsese decât o singură biserică a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta a și fost el ales patriarh al Constantinopolului. Puțini teologi s-au ridicat la înălțimea și la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite din cuvântările lui sunt Cele cinci Cuvântari Teologice, ținute de el în biserica Învierii din Constantinopol.

În ceea ce privește pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul, mai ales, pentru învățarea mirenilor, chemându-i spre întoarcerea la Dumnezeu și la milostenie, de la cei mai smeriți, până la cei, mai semeți, îmbărbătându-i și dojenindu-i și dându-le ca pildă viața sa de nevoință, dar și de dârză bărbăție. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii, Tălmăcirea Evangheliei după Matei și Tălmăcirea celor 14 Epistole ale Sfântului Pavel. Tălmăcirile lui sunt o adevărată evanghelie practică.

În sfârșit, Sfinții Trei Ierarhi s-au asemănat între ei și prin slăbiciunea lor trupească. Toți trei au avut o sănătate plăpândă. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălășluia însă, tăria cea neasemănată a Duhului și cuvântul lor era unit cu fapta.

Împodobiți cu asemenea daruri, Sfinții Trei Ierarhi au fost slăviți în toată lumea creștină, dar, mai cu osebire, în împărăția dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neașteptat, slăvirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioși, acum aproape o mie de ani în urmă, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie, din neamul Comnenilor.

Erau creștini care-l socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi ca unul care, ca nimeni alții, a unit cuvântul său cu fapta. Alții, coborându-l pe acesta și pe Ioan, îl socoteau fruntaș al lor pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulțimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât și pentru puterea și adâncimea gândului. Alții, în sfârșit, dădeau întâietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai meșter la cuvânt decât toți și îndemnător la aspra pocăință. Și neînțelegerea ajunsese atât de mare, încât creștinii se împărțiseră în cete, care se dușmăneau între ele.

Deci, făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, Sfinții n-au răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei, mai întâi, câte unul, apoi, toți trei laolaltă, unui, episcop înțelept, care păstorea în acea vreme cetatea Euhaitelor, anume Ioan, și i-au grăit așa: „După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Nu este între noi unul întâi și altul al doilea. De chemi pe unul, vin și ceilalți doi. Drept aceea, sculându-te, poruncește, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoința noastră, cât am fost în viață și după moarte, a fost să împăcăm pe oameni și să aducem în lume pace și unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, și înștiințează cu aceasta pe creștini, ca noi în fața lui Dumnezeu, una suntem.”

Și, ascultând porunca Sfinților, acest minunat bărbat, Ioan episcopul Euhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinților Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea împăratului Alexie Comnenul, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei : chemarea călugărească a Sfântului Vasilie, înalta teologie a Sfântului Grigorie și Evanghelia practică a Sfântului Ioan. Amintim că, tot în cinstea Sfinților Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupul al Moldovei a înălțat minunata biserică din Iași, care a uimit multă lume prin frumusețea podoabelor ei. Cu rugăciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase, Dumnezeul nostru, și cu ale tuturor Sfinților, surpă și risipește ridicările eresurilor și pe noi, la unire și la pașnica asezare, ne păzește și cereștii Tale Împărății ne învrednicește, că binecuvântat ești în vecii vecilor! Amin.

.
Întru această zi, pomenirea Sfântului, sfințitului Mucenic Ipolit, papă al Romei, și a celor împreună cu dânsul Censorin, Sabin și Hrisia fecioara și a celorlalți douăzeci de Mucenici
.
    Aceștia au trăit pe când împărățea Claudiu (41-54), loctiitor al lui fiind Ulpius Romul. Și Censorin era întâiul sfetnic la curte, magistru cu dregătoria. Și, pârât fiind și întrebat, a mărturisit pe Hristos, pentru aceea în temniță l-au aruncat. Și multe minuni se făceau de dânsul, cu puterea lui Hristos, încât și un mort a înviat. Care lucru văzându-l, toți ostașii ce se întâmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat capetele, fiind la număr douăzeci. Apoi, au adus și pe fericita Hrisia fecioara, la întrebare, ca pe o creștină, pe care spânzurând-o, cu vine de bou au bătut-o și cu foc i-au ars coastele ei și au aruncat-o în temniță și, iarăși după câteva zile scoțând-o, cu pietre i-au sfărâmat fălcile și cu ciocan de plumb au bătut-o pe spate, apoi, o piatră legându-i de grumajii ei, întru adâncul mării au aruncat-o. Și așa, Sfânta fecioară și-a sfârșit pătimirea sa, cea pentru Hristos. Iar fericitul Sabin cu ciocan greu a fost bătut pe trup și pe un lemn spânzurat și cu făclii ars; niște munci ca acestea răbdând și lui Dumnezeu mulțumind, și-a dat duhul. De acestea înștiințându-se, marele Ipolit arhiereul a mers la Roma, la dregător și i-a mustrat sălbăticia și neomenia sa, băutor de sânge numindu-l pe el, iar pe Hristos Dumnezeu și Făcător a toate, cu îndrăzneală L-a mărturisit. Deci, de slujitorii dregătorului, a fost bătut și alte munci au făcut lui păgânii, apoi legându-i lui mâinile și picioarele, în mare l-au aruncat. Și așa, mucenicia împlinindu-se, împărăției lui Dumnezeu s-a făcut moștenitor.

Întru această zi, cuvânt, ca să nu osândim pe nimeni pentru nici un lucru

Într-o mănăstire de obște, au fost doi călugări, mari cu viața și care s-au învrednicit a vedea Darul lui Dumnezeu asupra fraților lor. Iar pentru oarecare trebuință, a ieșit unul din ei înaintea porții mănăstirii și a văzut pe cineva mâncând de dimineață și i-a zis lui: „Oare la vremea aceasta mănânci pâine vinerea ?” Iar a doua zi a fost slujbă, ca de obicei. Deci, privind fratele lui, a văzut Darul lui Dumnezeu depărtat de la dânsul și s-a întristat. Iar când a venit în chilie, l-a întrebat: „Ce ai făcut frate, că nu văd, ca mai înainte, Darul lui Dumnezeu peste tine?” Iar el, răspunzând, i-a zis lui: „Eu nu știu să fi greșit, nici cu lucrul, nici cu gândul.” Zisu-i-a fratele: „Oare nici cu cuvântul n-ai greșit ?” Iar acel frate și-a adus aminte de toate și le-a spus, zicând: „Ieri, am văzut pe cineva, care, afară din mănăstire, mânca dimineața și i-am zis lui: Au la această vreme mănânci vinerea? Acesta este păcatul meu, deci, te rog ostenește-te, cu mine împreună două săptămâni și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca iarăși să-mi dea Darul Său.”

Și au făcul post și după două săptămâni a văzut iarăși Darul lui Dumnezeu venind peste fratele și s-a mângâiat și au lăudat pe Preabunul Dumnezeu.

Drept aceea, fraților, să nu osândim pe nimeni, ci de ale noastre păcate să ne îngrijim.


 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre minciună și clevetire

Rogu-va pe voi, fratilor, parasiti-va de vatamarea cea pierzatoare, adica de clevetire si de minciuna si sa lepadati de la voi aceasta tiranie. Ca minciuna este intaiul pacat si mestesug al diavolului, ca prin ea intai a amagit pe Adam si pe tot neamul nostru l-a bagat in pierzare. Ca, desi unii socotesc ca minciuna este un mic pacat si din obicei mint unii allora, alte pacate le marturisesc si le parasesc pe ele, iar minciuna nici n-o marturisesc, nici nu o parasesc. Si nu aud pe Proorocul ce zice: „Pierde-voi pe toti cei ce graiesc minciuna” (Psalmi 5, 6). Si iarasi: „Pe cel ce clevetea, intru ascuns, pe vecinul sau, pe acela l-am izgonit” (Psalmi 100, 6).

Clevetirea a rasturnat case mari din temelie. Iata, numai unul este clevetit, iar supararea si plansul la multi ajunge si intra, adica la copiii lui si la cei apropiati si la prieteni. Deci, plangerea si suspinul acestora, cum va slobozi, oare rugaciunea clevetitorilor acelora, ca sa ajunga la auzul lui Dumnezeu? Ca si lumanarile lor se sting si jerfele lor neplacute le fac suspinele. Pentru care, bine a zis David: „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene si limba cea plina de mandrie.” (Psalmi 11, 3). Pentru ca si asupritorii fac pacat ca furii si talharii. Ba inca asupritorii sunt si mai amari decat furii si talharii, de vreme ce, acestia au macar putina pricina, adica saracia si foamea si golatatea. Si, ei fura noaptea, pe intuneric, si temandu-se. Iar asupritorii si cei ce iau mita fura ziua, la lumina si pe frati lor jefuindu-i, le fac lor nedreptati mari. Inca si de desfranare si de spurcaciunea sunt plini, de care Apostolul porunceste sa fugim, zicandu-ne: „Fugiti de desfranare! Caci tot pacatul pe care il fac oamenii, afara de trup este, iar cela ce se desfraneaza intru al sau trup greseste.” Si iarasi: „Nu va inselati, ca nici preadesfranatii nici desfranatii, nici betivii nu vor intra intru Imparatia lui Dumnezeu”, daca nu se vor curati pe ei prin pocainta mare.

Multi aduc aici o socotinta proasta, zicind ca, adica, asa sunt facuti unii, oamenii infierbantati spre pofta trupeasca, si nu pot sa se infraneze, iar altii, fiind facuti reci la trup, pot sa se infraneze. Dar eu, aceasta socotinta, cu o mica pilda o voi strica.

Daca intr-adevar, omul este neinfranat spre pofta dupa fel si dupa fire, apoi cum se face ca, atunci cand cineva voieste sa faca vreun rau, silit fiind de pofta, indata ce vede trecand vreun judecator pamantesc nu-si zice ca de felul meu sunt asa talhar si desfranat, sa nu fug dar de dansul, ci dimpotriva, indata ce-l vede, fuge de gresala aceea. Si, atunci, cum este cu pofta aceluia, dupa fel si dupa fire? Si daca frica unui judecator pamantesc poate sa piarda pofta aceea, spre gresala, atunci, cu cat mai vartos frica Infricosatorului Aceluia si Atotvazatorului Judecator este in stare sa piarda din noi toata pofta spre pacat? Dar, de vreme ce nu avem frica Lui intru noi, pentru aceea si graim socoteli si motive de acestea si de acele fapte necurate suntem plini. Apoi, inca ne si infuriem, banuind ca ne-ar fi poruncit noua grele porunci, iar pe noi insine nu ne osandim.

Să ne sfiim, deci, de Stăpânul Ceresc, ai cărui ochi sunt mult mai luminoși decât soarele. Care de-a dreapta Tatălui stă și vede păcatele și fărădelegile noastre, măcar atât cât ne sfiim de un judecător pământesc. Că, altfel, aproape nu-i zicem așa: „Tu, acolo la înălțime ești, iar noi de Tine nu ne temem.” O, mare este răbdarea lui Dumnezeu, A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

 

.