Tradiția Bisericii păstrează pomenirea acestui Sfânt Eutihie, care avea ca patrie Sevastopolul Palestinei. Deci, auzind el de bunavestire a lui Hristos, și-a lăsat părinții și rudele și s-a apropiat de ucenicul iubit al lui Hristos, adică de Sfântul Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, și, urmând obiceiurilor lui, învăța de la el cereasca înțelepciune. Drept aceea, dezrădăcinând din temelie înșelăciunea idolească și scoțând darul lui Dumnezeu, ca dintr-un izvor, se umplea de râvnă apostolească. Asemenea, aflând și pe Sfântul Apostol Pavel, l-a urmat și pe el, ca steaua pe soare, ostenindu-se împreună cu el la propovăduirea Cuvântului și răbdând bărbătește toate primejdiile. Pentru aceasta și este numit el ucenic al celor doi Apostoli, deși nu se află în numărul celor șaptezeci. S-a cinstit, deci, cu numirea de Apostol, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari Apostoli la bunăvestirea lui Hristos și ca unul ce a fost sfințit, de dânșii, episcop, la slujirea Cuvântului și la Jertfe.

El a străbătut multe țări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânșii, ci și singur. Dar, chiar și singur, el avea împreună călător cu sine pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea și-i spunea dinainte cele ce aveau să i se întâmple. A suferit pretutindeni legături și bătăi, dar pătimea cu bărbăție, pentru Domnul său. Odată, fiind chinuit de foame în temniță, o mână nevăzuta i-a adus pâine și l-a întărit într-atât, încât socotea chinurile ca nimic. I-au strujit trupul cu unghii de fier, dar sângele lui a îmbălsămat văzduhul, ca un nor de bună mireasmă. A fost aruncat în foc și dat fiarelor, dar una din ele, grăind omenește măririle lui Hristos, i-a îngrozit pe toți, cei ce priveau. Așa, săvârșindu-și nevoința alergării sale, Sfântul a fost dus legat de la Efes, în patria sa Sevastopol, din Palestina.

Slujba sa din Minei pomenește că Sfântul s-a sfârșit prin tăierea capului cu sabia, luând de la Hristos cununa biruinței.

.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
.

    Ne-a spus nouă fericitul Părintele nostru Luca: „Tânăr fiind eu, zicea, a murit un om bogat din țara mea, și l-au îngropat în mormânt. Și, mergând eu la școală am văzut, într-un mormânt, stând un om pârlit cu totul, ca un tăciune, și, chemându-ma, îmi zicea: Eu am lăsat în testament scris, ca să se dea milostenie, pentru izbăvirea sufletului meu și nu am dat nimic; deci, să le spui, să dea. Că de nu vor da, apoi așa voi fi, precum mă vezi. Iar eu, copil fiind, de frică am fugit și, din prostimea tinereții mele n-am spus nimic, încât, acum, după atâția ani, sunt judecat de cugetul meu.” Acestea îmi spunea fericitul Părinte Luca, mitropolitul Anavaziei.

Asemenea cu aceasta, ne-a spus și un alt bătrân mare, un lucru înfricoșător, dar, mai ales, de folos. Că, adică, după ce a adunat frații și a făcut mânăstirea, auzind de dânsul un frate al lui, după trup, a venit la el și, călugărindu-se în mânăstire, și-a sfârșit viața în multă lipsă de griji și fără luare aminte. Iar starețul, cu multă osteneală, purta grijă de dânsul. Și mult se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui cele despre fratele său adormit. Și i s-a dat lui de a văzut sufletul aceluia în mâinile dracilor. Deci, după ce a văzut aceasta, a poruncit fraților să caute, cu de-amănuntul, în chilia fratelui său și orice vor afla acolo, să ducă la stareț. Și aceasta făcându-se, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au găsit în fața chiliei mulți săraci și scăpătați. Și starețul îndată a poruncit să împartă toate cele rămase săracilor, iar fraților din mânăstire le-a poruncit ca nimeni să nu ia ceva din acelea, de la mic, până la mare. Iar, după ce au făcut așa, starețul, iarăși, a stat la rugăciune și a văzut judecata lui Dumnezeu și pe îngerii lui Dumnezeu luând îndrăzneală, din pricina milosteniei, și stând împotriva dracilor celor necurați, pentru sufletul fratelui mort. Însă, un lucru foarte înfricoșător și plin de multă spaimă trebuie să spunem. Că dracii cei necurați, cu mare glas, strigau către Dumnezeu, zicând: „Drept ești, cu dreptate să judeci. Acest suflet al nostru este, că faptele noastre le-a făcut.” Iar îngerii lui Dumnezeu grăiau împotriva lor zicând: „Dar, pentru el, milostenie multă s-a făcut și scris este că bogăția omului, folosită ca milostenie, este izbăvirea lui.” Iarăși, se împotriveau necurații draci, zicând: „Dar, el a dat milostenia aceea? Nu el, ci starețul.” Dar marele stareț a răspuns, zicând: „Ca adevărat, eu am făcut milostenie, însă pentru sufletul lui am făcut-o.” Deci, zicând acestea, îndată au pierit dracii cei necurați și a rămas sufletul în mâinile îngerilor.

 

 

 

 

.